Un vrăbioi voia să fie ca un păun. Ce impresionat era de mersul mândru al măreţei păsări, de capul înălţat, de roata grandioasă pe care o făcea cu coada! „Şi eu vreau să fiu aşa! spuse vrăbioiul. A mea va fi cu siguranţă admiraţia tuturor celorlalţi.” Îşi întindea în sus gâtul, inspira adânc, asfel încât pieptul lui mic să se lărgească, îşi întindea penele din coadă şi încerca să alerge la fel de elegant cum îl văzuse pe mândrul paun. Dar, după ce făcu asta o vreme, găsi că neobişnuita postură era cu adevărat un efort. Îl durea gâtul, îl dureau picioarele şi ce era cel mai rău era că cealelalte păsări, mierlele ţanţoşe, canarii cu toate gătelile lor şi raţele nătânge, toţi râdeau de vrăbioiul păun. Curând, fu prea mult pentru el.
„Nu-mi place jocul acesta, se gândi în sine. M-am săturat să fi păun. Vreau să mă port din nou ca o vrabie.” Dar, când încercă să alerge iarăşi ca o vrabie, nu reuşi. În loc să fugă cum obişnuia, începu dintr-o dată să ţopăie şi nu mai putu face nimic altceva.
Comments are closed