Cred ca pe parcursul intregii noastre vieti profesionale ca psihoterapeuti este necesar sa intervizam unele din cazuri cu colegii, atunci cand simtim nevoia si sa mergem din cand in cand la terapie – nu de alta, dar viata nu sta in loc pentru nici unul dintre noi. Uneori insa asta poate avea efecte adverse grave, atunci cand psihoterapeutul la care mergi “aude” ce spui, dar nu te asculta, sau cel putin asa mi s-a intamplat mie.
Auzisem in mai multe randuri de la clientii mei ca au facut deja terapie cu X sau Y si a fost groaznic. Uneori m-am gandit ca nu au inteles ei bine ce a vrut sa spuna psihoterapeutul, stiind din experienta personala ca exista situatii in care doresc sa transmit un anumit mesaj si acesta nu este perceput ca atare – din diverse motive. Apoi mai exista si clienti care merg de la un psihoterapeut la altul tocmai pentru a-si confirma un scenariu de viata care spune ca nimeni nu ii poate ajuta. Din nefericire insa, lucrurile nu stau intotdeauna asa si exista psihoterapeuti care fac mai mult rau decat bine. Si nu am realizat cat de mult rau, pana cand nu am avut o astfel de experienta personala.
Am facut psihoterapie timp de cateva luni cu un domn care parea sa nu asculte nimic din ceea ce ii spun, desi la inceput nu m-am prins de lucrul asta. Accentua mereu faptul ca imi era frica de singuratate si de moarte, ca lumea nu e atat de buna precum o vad eu, ca oamenii sunt rai si interpreta ceea ce spuneam intr-un mod care nu parea sa rezoneze cu mine, iar ca urmare protestam ca lucrurile nu stau chiar asa. La un moment dat a ajuns sa ma convinga ca solutia la problema cu care ma confruntam era sa ma adancesc in depresie, sa traiesc frica, iar apoi sa “ies” din starea respectiva. O problema era insa ca eu nu simteam frica, chiar daca el a insistat foarte mult pe subiectul respectiv, aducand ca argument faptul ca frica este emotia de baza de la care pornesc toate problemele noastre. Poate ca asa este, dar eu nu simteam asta. Acum, privind in urma, realizez ca frica era de fapt una din problemele lui fundamentale. Celalta dificultate pe care o aveam eu era legata de depresie: bine, bine, dar daca ma adancesc tot mai mult in tristete cum mai ies de acolo? Psihoterapeutul mi-a explicat ca este pana la urma o chestiune de alegere si ca odata ce traiesc foarte profund tristetea, voi alege sa fac ceva si s-a dat ca exemplu pe sine. In cele din urma m-a convins. De felul meu nu prea am o dispozitie depresiva, dar fiind foarte vulnerabila emotional in acel moment, ceea ce spunea el avea un oarecare sens. Si a functionat: am facut ceva – am inceput sa ma gandesc ce minunat ar fi sa ma sinucid. Cand i-am spus, s-a infuriat si a zis ca nu e de datoria lui sa ma salveze. Momentul a fost groaznic si l-am intrebat daca asa procedeaza cu toti clientii lui. Mi-a spus ca nu, dar ca eu fiind la randul meu psihoterapeut “pot duce”. Mi-a explicat ca de fapt incerc sa il manipulez sa imi ofere sprijin, dar ca nu am nevoie de sprijin emotional in dozele in care cred eu ca am nevoie si ca solutia la problema mea este una rationala si nu una emotionala. Doua saptamani mai tarziu m-a anuntat ca nu vom mai lucra impreuna si sa-mi gasesc alt psihoterapeut. Pe moment am fost bulversata, apoi dupa vreo 2 luni am inceput sa ma infurii serios pe el si inca sunt suparata. Acuma, omul e clar incompetent. Sunt de acord ca incompetenta sa provine din propriile sale carente de dezvoltare personala si din reiterarea propriilor traume, fenomene de contratransfer, etc. Doar ca asta nu este o justificare in fata clientilor.
Din fericire mi-am rezolvat problema. Dar ma gandesc ca psihoterapeutul in cauza continua sa lucreze cu clientii si mi-e groaza cand ma gandesc ce poate face. Si mai rau, cred ca are convingerea ca se descurca foarte bine. Asa ca am incercat sa initiez un dialog cu el, sa ii explic ce s-a intamplat, dar nu am avut nici o sansa. Nu a vrut sa mai discute cu mine… ma intreb de ce? Si am si raspunsul: e unul dintre psihoterapeutii in a carui munca intervin atat de mult fenomenele de contratransfer si acestea sunt atat de profunde, incat nici macar nu le identifica. Numai ca un client care nu este de meserie psihoterapeut nu are de unde sa stie asta. Asa ca, ce poate face?
Daca ai senzatia ca psihoterapeutul tau nu asculta ce ii spui sau nu te intelege, daca ti-e din ce in ce mai rau pe parcursul psihoterapiei, daca psihoterapeutul insista pe un subiect pe care deocamdata nu vrei sa il discuti, daca nu e disponibil atunci cand ai cel mai mult nevoie de el, daca este rece si lipsit de emotii, daca intarzie la sedintele de psihoterapie sau sta cu tine mai mult decat ora stabilita… fugi. Cauta pe altcineva, care sa te ajute sa iti rezolvi problema.
In ce ma priveste, inca nu am scapat pe de-a-ntregul de imaginile de cosmar care ma urmareau, legat de un membru al familiei, care intre timp a murit, dar acum sunt “pe linia de plutire”. Insa fiind si formator in psihoterapie mi-am dat seama cat este de important sa evaluam corect nivelul dezvoltarii personale al psihoterapeutilor care finalizeaza o formare profesionala. Nimeni nu este lipsit de probleme, dar cat de mult interfereaza ele cu munca noastra? Putem sa le tinem separate de clientii nostri? Sa nu proiectam asupra lor problemele noastre proprii? Cred ca acestea sunt subiecte la care orice psihoterapeut trebuie sa mediteze…
Comments are closed