Trei bătrâni, toţi buni prieteni, stăteau împreună şi vorbeau despre bucuriile tinereţii şi despre poverile bătrâneţii.
Ah, gemu unul, mădularele mele nu mai vor să facă ce vreau . Cum mai alergam eu ca un ogar, iar acum picioarele mele mă părăsesc la nevoie atât de des încât cu greu mai pot pune un picior în faţa celuilalt.”
„Ai dreptate, îl asigură al doilea. Am sentimentul că puterile tinereţii s-au prelins precum apa în pământul deşertului. Timpurile s-au schimbat şi, între pietrele de moară ale timpului, şi noi ne-am schimbat.”
Al treilea, un mullah, predicator, despre care cu greu putem spune că ar fi fost mai puţin şubred decât camarazii săi, dădu din cap şi zise: „Eu nu vă înţeleg, măi băieţi. Eu nu am parte de ceea ce vă plângeţi voi. Sunt la fel de puternic ca acum patruzeci de ani.” Dar ceilalţi doi nu putură crede asta. „Sigur, sigur! protestă mullahul. Şi chiar am avut ieri dovada. De când îmi pot aminti, am avut un cufăr greu de stejar în dormitorul meu. Acum patruzeci de ani am încercat să-l ridic, dar puteţi voi să credeţi, vechi prieteni, ce s-a întâmplat ? Nu l-am putut ridica. Ieri mi-a venit ideea să încerc din nou să-l ridic. Am încercat din toate puterile, dar iarăşi n-am putut s-o fac. Dar asta demonstrează un singur lucru; sunt la fel de puternic ca acum patruzeci de ani.”
Comments are closed