Oana Maria Popescu
Experienţele asociate ataşamentului de tip sigur în mica copilărie sunt esenţiale pentru dezvoltarea emoţiilor, activităţii reglatoare, empatiei, controlului comportamental, dezvoltării morale şi relaţiilor sociale (Schore, 1997). Tiparele de ataşament sunt strâns legate de memoria autobiografică, sau cu alte cuivnte memoria explicită: de exemplu, adulţii evitanţi au puţine amintiri autobiografice (Wilson, 1998). Persoanele cu ataşament de tip sigur au o serie de trăsături pozitive, cum sunt flexibilitatea emoţională, funcţionarea socială şi abilităţile cognitive (Cassidy & Shaver, 1999). Ataşamentul de tip sigur pare a fi un factor protector în faţa adversităţilor. Pe de altă parte, ataşamentul de tip se poate asocia cu rigiditatea emoţională, afectarea atenţiei, dificultăţi în manifestarea empatiei şi o vulnerabilitate crescută în situaţii stresante. Aceasta se datorează unei modificări a răspunsului neuroendocrin al creierului în situaţii de stres (Lin et. al., 1997), ataşamentul de tip nesigur fiind implicat în multe forme diferite de psihopatologie, incluzând tulburările de personalitate, dependenţele, tulburările afective şi bolile psihosomatice (Finn, 2012).
Emisfera cerebrală dreaptă este emisfera dominantă în procesarea ataşamentului şi experienţelor afective (Schore, 2009). Datorită faptului că emisfera cerebrală dreaptă este cea mai dezvoltată dintre cele două emisfere în primii ani de viaţă ai copilului, modul în care îngrijitorii comunică cu copilul în timpul acestor ani are un impact semnificativ asupra modelării capacităţii de auto-reglare a emisferei drepte (Schore, 1996). Percepţiile asupra lumii exterioare devin distorsionate prin proiectarea stărilor interne (Beebe & Lachmann, 1998), sau, în termeni de NLP sau Gestalt, “harta nu este teritoriul”. În mica copilărie, comunicarea se desfăşoară între emisfera dreaptă a mamei şi emisfera dreaptă a copilului. Ca rezultat, experienţele de ataşament de tip nesigur au efectul cel mai pronunţat asupra emisferei cerebrale drepte. Circuitele neuronale implicate în sistemele care reglează stresul sunt localizate la rândul lor în emisfera cerebrală dreaptă (Schore, 2002), astfel că experienţele de ataşament din primii 2 ani d eviaţă influenţează în mod direct maturizarea dependentă de experienţă a creierului.
Tot aşa cum experienţele de ataşament ale copilului mic sunt modelate de interacţiunile sale cu cei care îl îngrijesc, ataşamentul la adult este profund influenţat de interacţiunile cu alţi adulţi, inclusiv terapeutul (în cadrul terapeutic). În plus, aşa cum copiii au două tipare de ataşament, în relaţie cu cei doi părinţi/îngrijitori, clienţii pot dezvolta un tipar de ataşament diferit în relaţie cu terapeutul. Tiparul de ataşament nou format este rezultatul interacţiunii dintre emisferele cerebrale ale clientului şi terapeutului, constituind un tip de experienţă emoţională corectivă. Este important ca în psihoterapie terapeutul să formeze o relaţie de ataşament auxiliar, de la emisfera dreaptă la emisfera dreaptă, astfel încât clientul să fie capabil să regleze stările emoţionale negative şi să îşi reorganizeze propria emisferă cerebrală dreaptă (Schore, 2003). Conform cercetărilor actuale, cu cât terapeuţii facilitează mai mult experienţa emoţională şi exprimarea emoţiilor în terapie, cu atât sunt şanse mai mari de schimbare a clientului în sens pozitiv (Diener et. al., 2007).
Reprezentările copilului mic şi modul de internalizare sunt guvernate de trei principii: reglare continuă, rupere şi repaarre, şi momente încărcate emoţional (Beebe and Lachmann, 1994). Siegel (2001) enumeră o serie de elemente care pot promova un ataşament de tip sigur la copil: colaborarea, dialogul reflectiv, repararea comunicării întrerupte, poveştile coerente şi comunicarea emoţională. Aceleaşi principii se aplică şi relaţiei terapeutice: co-crearea (Evans & Gilbert, 2005), dialogul reflectiv, repararea rupturilor alianţei terapeutice, mitul terapeutic şi empatia. Intervenţiile psihoterapeutice promovează integrarea neuronală şi ca urmare regiunea prefrontală a creierului devine mai activ implicată în funcţionarea globală a clientului (Siegel, 2001). Cercetările privitoare la ataşament arată că mintea continuă să se dezvolte pe parcursul întregii vieţi, ca rezultat al relaţiilor emoţionale (Lichtenstein-Phelps şi colab., 1998). Ca urmare, relaţia terapeutică poate re-modela tiparele de ataşament, constituind atât o formă de reînvâţare, cât şi o experienţă emoţională corectivă.
Oricum, în cadrul unei diade fiecare individ este afectat de propriul comportament (auto-reglare) şi de comportamentul celuilalt (reglare interactivă) (Thomas & Malone, 1979). Taceste procese sunt simultane şi complementare, constituind tranzacţii (Fogel, 1992). Comportamentul unei persoane este continuu modificat de interacţiunile cu ceilalţi, iar la nivelul relaţiei terapeutice aceasta înseamnă co-creare (Evans & Gilbert, 2005). Faptul că tiparele relaţionale iau naştere din interacţiunile diadei şi nu la nivel de individ (Stern, 1989) are implicaţii importante pentru relaţia terapeutică. Stilul de ataşament al terapeutului va influenţa stilul de ataşament al clientului şi invers (de exemplu, cei mai mulţi terapeuţi găsesc că este dificil să relaţioneze cu clienţii cu tulburare de personalitate borderline, care au tipare de ataşament dezorganizate).
Procesele interne şi externe sunt organizate concomitent: reglarea interactivă reorganizează atât procesele interne, cât şi pe cele relaţionale, în timp ce modificările de auto-reglare, atât la client, cât şi la terapeut, modifică procesul interactiv (Beebe & Lachmann, 1998). În procesul auto-reglării reciproce, terapeutul şi clientul îşi afectează reciproc starea de organizare a creierului (Tronick, 1996). Cum fiecare afectează auto-reglarea ceiluillat, organizarea internă a fiecărei persoane se extinde înspre o stare mai complexă, astfel că starea de conştienţă a terapeutului şi clientului se extinde pentru a încorpora elemente din starea de conştienţă a celuilalt. Ambii sunt afectaţi de acest proces şi există o extindere înspre o stare cu organizare mai coerentă şi mult mai complexă, de conştienţă diadică (Tronick, 1996). Aceasta explică eficienţa intervenţiilor centrate pe client în psihoterapie.
Comments are closed