Dintre tipurile de cancer care afectează copiii cele mai frecvente sunt leucemiile (40%). Leucemia este o formă de cancer a celulelor sangvine albe care în mod normal sunt prezente în sânge ca mijloc de apărare contra infecţiilor şi altor boli. În loc să se dezvolte de la forme imature la forme mature de leucocite în măduva osoasă, splină şi ficat,în leucemie formele imature de celule numite „blaşti” se multiplică rapid şi necontrolat. Dacă există prea puţine celule roşii (eritrocite) apare anemia, dacă există prea puţine plachete sangvine (trombocite) sângele nu se poate coagula şi dacă există prea puţine celule albe (leucocite) normale sunt slăbite mecanismele de apărare împotriva bolilor. Ce urmare copilul leucemic prezintă simptome cum sunt slăbiciunea, oboseala, paloarea, sângerări anormale în ţesuturi sau infecţii continue.
Un al doilea tip frecvent de cancer la copil este limfonul non-Hodgin, un cancer al glandelor limfatice (6%din copiii cu cancer).
În afară de aceste două tipuri de cancer copiii mai pot prezenta tumori maligne în diverse ţesuturi ale corpului, caracterizate de creşterea necontrolată a celulelor canceroase, care se pot răspândi în alte zone ale corpului (metastaze). Asemenea tumori maligne sunt de exemplu melanomul malign, (neoplasm al nevilor pigmentari de pe piele), leiomiosarcomul (tumoră malignă a muşchilor netezi din tractul gastrointestinal), sarcomul Ewing şi osteosarcomul (tumori maligne ale osului), etc.
În leucemie şi limform o precedură invazivă frecventă este aspiraţia şi puncţia măduvei osoase, procedură dureroasă pentru copil şi în care hipoterapia durerii îşi găseşte în primul rând utilitatea.
Deoarece cancerul este o boală care ameninţă viaţa copilul, părinţii şi familia sunt în general anxioşi. Adesea apar reacţii cum sunt şocul şi atacul de panică. Tratamentul şi investigaţiile în cancer se întind cel mai adesea pe o perioadă de timp şi stilul de viaţă al familiei se modifică datorită prezenţei în familie a unui copil cu o boală cronică, modificări şcolare şi ale mediului de acasă precum şi la urgenţele medicale care pot apare pe parcursul bolii.
În leucemia copilului programul de tratament include chimioterapia şi radioterapia pe termen lung. Pentru evaluarea modificărilor din timpul tratamentului sunt necesare puncţii ale măduvei osoase, care se efectuează periodic. Remisiunea completă este obţinută atunci când nu mai există celule leucemice în aspiratul medular sau în lichidul cafalorahidian, iar radiografiile sunt negative. Dar datorită faptului că există posibilitatea ca celulele leucemice să fie în continuare prezente chimioterapia este continuată şi în perioada de remisiune, în care continuă puncţiile în măduva osoasă. Terapia de întreţinere este continuată pe o perioadă de trei ani.
Puncţia medulară se realizează prin introducerea unui ac de dimensiuni mari în creasta iliacă (os al şoldului) pentru a extrage un eşantion de măduvă osoasă. Pacientul are trei surse de disconfort major în timpul aspiraţiei de măduvă osoasă: o durere ascuţită şi puternică atunci când acul trece prin piele; durere şi presiune mare atunci când acul trece prin periost (membrana care acoperă osul) şi o durere extrem de intensă atunci când în ac este aspirat aşantionul de măduvă osoasă. Deşi anestezia locală poate diminua durerea resimţită atunci când acul trece prin ţesuturi şi uneori şi durerea rezultată din trecerea prin periost, anestezia locală nu poate rezolva problema durerii intense şi ascuţite care însoţeşte aspiraţia de măduvă osoasă. Anxietatea legată de experienţa durerii devine parte integrantă a întregii experienţe.
Copilul cu cancer se confruntă şi cu alte probleme. Apare frecvent pierderea părului, datorată medicaţiei, modificări ale greutăţii corporale, de asemenea datorate chimioterapiei care modifică imaginea de sine. Alteori severitatea bolii împiedică copilul să îşi reia activităţile (joacă, şcoală, etc) pe care le avea înainte de debutul bolii.
Există de asemenea multe tipuri de răspuns la durere. Acestea includ durerea aşa cum este ea simţită în acel moment, durerea reamintită din trecut şi anticiparea durerii viitoare. Cu alte cuvinte, durerea nu este numai un produs senzorial rezultat din stimularea receptorilor durerii ci este şi un răspuns psihologic care include anxietatea. Atunci când durerea este debilitantă, de lungă durată sau recentă ea poate fi frecvent însoţită de depresie.
Atunci când durerea este evocată în mod repetat, cum este cazul aspiraţiei de măduvă osoasă, anxietatea pacientului este declanşată de faptul că intră în sala de tratament, vede acul sau alte obiecte şi persoanele asociate cu experienţa dureroasă. În cazul unora dintre copiii simpla revedere a spitalului induce teama, tremurăturile şi greaţa.
Într-un studiu in 1977 (Stern, Brown, Welt şi Sletten) a fost comparată eficacitatea hipnozei cu a altor două metode de reducere a durerii : acupunctura şi agenţi chimici – morfina, aspirină şi diazepam. Hipnoza s-a dovedit a fi cea mai eficace în ameliorarea durerii, mai eficace decât utilizarea morfinei. Un alt studiu, din 1979 (Elton, Burrows şi Stanley) a evaluat eficacitatea hipnozei în ameliorarea durerii prin comparaţie cu biofeedback-ul, psihoterapia şi placebo. Şi în acest studiu hipnoza s-a dovedit a fi cea mai eficace, ca şi în studiul realizat de Zelter şi Le Baron (1982), în care metodele hipnotice au fost comparate cu cele non-hipnotice.
În ce priveşte hipnoterapia durerii există diferenţe de tratament ale copiiilor, funcţie de dezvoltarea copilului şu neapărat vârsta sa cronologică, copiii fiind destul de diferiţi în ce priveşte maturitatea lor. În general copilul are capacitatea hipnotică a copilului în jurul vârstei de 6 ani deşi unii copii au această capacitate doar în jurul vârstei de 8 ani.
Paşii implicaţi în hipnoterapia copilului de peste 10-12 ani şi a adolescentului sunt: interviul preliminar, inducţia, intervenţia terapeutică şi procedura de ieşire din transă. În cazul copiiilor mare parte din istoricul bolii este aflat în urma discuţiilor cu părinţii. Terapeutul explorează cu pacientul copil motivaţia copiului pentru hipnoterapie în legătură cu boala şi tratamentul medical. Este important să fie discutate orice concepţii greşite în legătură cu hipnoza. De asemenea se va descoperi intersele şi activităţile copilului, care ne vor servi în cursul terapiei. Destul de frecvent se măsoară hipnotizabilitatea.
Copiii cu vârsta sub 6 ani în general preferă să ţină ochii deschişi în hipnoză şi sunt activi în timpul intervenţiei. Paşii implicaţi în hipnoterapia copilului mic sunt:interviul preliminar, măsurarea potenţialului hipnotic inducţia, intervenţia şi ieşirea din transă.
Studiul Stanford a implicat 34 de copii şi adolescenţi cu vârsta cuprinsă între 4 şi 19 ani. Procedura a impicat în primul rând o şedinţă de psihoterapie pentru a stabili o bună relaţie între terapeut pe de o parte, şi părinţi şi copii pe de altă parte. În a doua şedinţă de terapie a fost introdusă hipnoterapia, copilul fiind instalat confortabil într-un fotoliu şi aplicându-se metoda de inducţie cu închiderea ochilor sau metoda fanteziei. După câteva minute de transă hipnotică copilului i s-a cerut să se mute pe o masă de tratament similară celei folosite pentru aspiraţia de măduvă osoasă. Apoi s-a realizat o simulare a asipraţiei, aceasta fiind o metodă a repetiţiei. A fost expusă zona şoldului, cu lipirea de piele a unui obiect rece simulând dezinfectarea, pielea a fost ciupită pentru a simula anestezia locală, apoi presiune cu degetul şi o ciupitură mai intensă pentru a simula introducerea acului de aspiraţie şi aspiraţia măduvei. În acelaşi timp cu această întreagă simulare copilului i s-a sugerat o serie de fantezii plăcute, cu imagerie sugerată activ în puctele cheie ale procedurii. În finalul simulării s-a dat sugestia psihosomatică că aceeaşi experienţă hipnotică se va repeta în timpul procedurii de aspiraţie a măduvei osoase. Aspiraţia de măduvă a fost programată în aceeaşi zi, de obicei imediat după pregătirea şi simularea hipnotică, copilul fiind însoţit în sala de tratament de către hipnoterapeut. Copilul a fost plasat pe masa de tratament şi s-a trecut la dezinfecţia pielii din zona şoldului. În timpul dezinfecţiei copilului i s-a sugerat să retrăiască experienţa plăcută din trecut (regresie de vârstă) sau evenimente fantastice sau de alt tip, de exemplu zburatul pe nori. În timpul procedurii medicale hipnoterapeutul a întărit preocedurile hipnotice conform necesităţilor. De exemplu în momentul insercţiei acului de aspiraţie i s-a cerut copilului să sufle lumânările de pe tortul pregătit de ziua lui. Majoritatea copiilor obişnuiţi să ţină de mână unul dintre părinţi în timpul aspiraţiei de măduvă. Din acest motiv ţinutul de mână a fost introdus în procedura hipnotică. După inducţie copilului i s-a sugerat că poate să strângă mâna părintelui sau a terapeutului oricând are nevoie şi că poate pune toate senzaţiile corporale în acea strângere de mână, acordând atenţie mâinii şi strângând-o.
În afara hipnoterapiei, există şi alte metode pentru gestionarea anxietăţii şi durerii la copil:
– contactul personal între medic şi pacient, respectiv între copil şi un adult suportiv. Mulţi copii spun că dacă un părinte îi mângâie sau îi ţine de mână în timpul unei proceduri medicale, atunci au sentimentul că nu va durea la fel de tare. Atunci când copilul, se plânge de durere este important să aflăm despre ce fel de durere este vorba. Unii copiii plâng mult deşi stimulul durereros pare a fi minor, iar alţii nu plâng aproape deloc deşi stimulul dureros pare a fi foarte intens. Uneori este vorba mai degrabă de anxietate decât de durere. Cu cât părinţii acordă o atenţie mai mare copilului, cu atât îl vor securiza mai mult. Unii părinţi se tem că dacă acordă o prea mare atenţie copilului acesta va cere din ce în ce mai mulă atenţie. Dar să nu uităm că este vorba despre anxietate şi durere şi că în acest context contactul fizic este important ca şi contactul vizual ca mijloc de stabilire a intimităţii între persoane(Ellswrth şi Ross, 1976). Dacă se uită la cineva copilul este distras de la procedura medicală. Un alt tip de contact este conversaţia fiind echivalentul cognitiv al contactului fizic prin atingere. Adultul poate spune copilului o poveste sau îi poate povesti experienţe plăcute din trecut. Copii mai mari şi adolescenţii pot dori să se angajeze în conversaţie.
– activităţi care controlează durerea. Copilului îi este distrasă atenţia de la durere şi se reduce anxietatea generală cu ajutorul poveştilor, jocurilor şi altor activităţi. Reducerea efectivă a durerii apare atunci când atenţia pacientului este direcţionată înspre ceva care îl interesează.
– citirea poveştilor. Copii care sunt bolnavi au la dispoziţie multe ore pe care trebuie să le umple cu ceva. Poveştile pot fi spuse sau citite, sau pot fi poveşti despre experienţele trecute ale familiei, despre excursii, sau cât de distractiv a fost atunci când unchiul şi mătuşa au turnat cafea pe haina bunicului, şi aşa mai departe. Citirea sau spunerea de poveşti are un avantaj comparativ cu citirea în gând a poveştilor de către copil, şi anume acela că este implicată şi o altă persoană cu care poate împărtăşi bucuria.
– poveştile de la televizor. Dacă scopul este acela de a fascina şi a ocupa timpul unui copil sedentar părinţii ştiu foarte bine că nu există nimic care să aibă un mai mare succes decât televizorul. Televizorul poate avea un rol în controlul durerii. Este important de observat care este reacţia copilului la diferite programe TV. Copilul bolnav care este deja anxios are nevoie de experienţe care să îl ajute să se simtă mai bine, mai calm mai vesel.
– jocurile. Concentrarea alternativă asupra unui joc interesant poate atrage atenţia unui pacient care se confruntă cu durerea.
– umplerea timpului. În timpul procedurilor de tratament este necesară ocuparea timpului copilului în perioadele de aşteptare, de exemplu atunci când se aşteaptă ca anestezia locală să îşi facă efectul înainte de aspiraţia de măduvă osoasă. Pentru că anestezia nu diminuează durerea profundă din momentul extragerii de măduvă, anxietatea tinde să şi acumuleze în aceeaşi perioadă.
Comments are closed