Ce este psihoterapia copilului
Psihoterapia copilului se referă la practicarea principiilor şi tehnicilor psihoterapiei care au drept scop modificarea şi rezolvarea problemelor emoţionale, cognitive, comportamentale şi interpersonale la copii. Scopurile psihoterapiei copilului sunt în principal în număr de trei: decelarea exceselor comportamentale, accelerarea deficitelor comportamentale şi menţinerea achiziţiilor comportamentale (Polemikos, 1997).
Abordari in psihoterapia copilului
Ca şi în psihoterapia adultului, în psihoterapia copilului există o mare varietate de abordări. Conform cu Kazdin (1988) la ora actuală în tratamentul psihologic al copilului sunt folosite peste 230 de metode, iar Karan (1986) apreciază că există în jur de 400 de abordări diferite în psihoterapia copilului. Tendinţele teoretice principale sunt psihanalitică, psihodinamică, centrată pe client, comportamentală şi cognitivă.
Spre deosebire de psihoterapia adultului, în psihoterapia copilului aplicarea diferitelor metode şi tehnici este dependentă în primul rând de factorii developmentali, respectiv de vârsta copilului: preşcolar, şcolar sau adolescent (Simeonsson şi Rosenthal, 1992). O altă diferenţă majoră în comparaţie cu psihoterapia adultului este aceea că de multe ori copiii nu îşi exprimă problemele şi dificultăţile în cuvinte. De multe ori copiii îşi exprimă problemele şi disperarea prin acţiuni: enurezis nocturn, fuga de acasă, plânset sau crize, devin apatici sau retraşi din punct de vedere social, dau foc la casă sau acţionează în orice fel prin care pot atrage atenţia adulţilor.
Psihoterapia individuală a copilului a fost împărţită în trei categorii: terapia orientată spre insight, psihoterapia suportivă şi abordările structurale developmentale (Freedheim şi Russ, 1992).
În psihoterapia orientată spre insight focusarea este asupra conflictelor interioare ale copilului având drept scop ajutarea copilului pentru a-şi dezvolta structura internă şi a schimba echilibrul dintre ego, id şi superego. Una din cele mai importante tehnici terapeutice în cadrul acestei abordări este interpretarea.
Psihoterapia suportivă se centrează pe tehnicile de rezolvare a problemelor şi de strategiile de coping. Se centrează pe problemele vieţii de zi cu zi şi pe conflictele de aici şi acum, fără să descopere material anxietant. Mecanismele schimbării sunt considerate a fi catharsisul, experienţele emoţionale colective, strategiile alternative de rezolvare a problemelor, modurile alternative de a privi o situaţie sau pe sine însuşi şi conştientizarea faptului că există acolo cineva care furnizează ajutor şi sprijin. Terapia suportivă este considerată adecvată pentru copii cu probleme developmentale majore, cu un ego relativ slab dezvoltat, în timp ce psihoterapia orientată spre insight este considerată a fi potrivită mai degrabă pentru copii cu o bună dezvoltare a ego-ului, care pot tolera anxietatea, se luptă cu conflicte interne, au încredere în adulţi şi se pot gândi la comportamentul lor şi la ceea ce înseamnă acesta (Freedheim şi Russ, 1992).
Psihoterapia centrată pe dezvoltarea structurală este adecvată pentru copii cu deficite structurale datorate unor probleme developmentale timpurii, respectiv copii cu tulburare psihotică borderline sau cu tulburări de tip narcisist. Aceşti copii nu au suficient dezvoltate funcţiile cognitive şi afective şi nu pot diferenţia fantezia şi realitatea, între interior şi exterior, între sine şi ceilalţi. De asemenea aceşti copii au dificultăţi în integrarea sentimentelor pozitive şi negative pe care le au faţă de o anumită persoană. Rolul terapeutului este acela de a servi drept personaj stabil care ajută copilul să îşi dezvolte acele funcţii ale ego-ului cât de mult posibil (Freedheim şi Russ, 1992).
Psihoterapie prin cuvinte si fara cuvinte
Deşi psihoterapia a fost în fapt definită ca „vindecare prin cuvinte”, copiii nu se pot exprima foarte bine verbal şi nu pot comunica clar problemele, temerile, anxietăţile, nevoile şi dorinţele lor. Acest obstacol poate fi însă depăşit prin joacă. Terapia prin joc este o metodă psihoterapeutică care poate fi folosită cu mare succes pentru a ajuta copiii să îşi rezolve problemele. În mod tipic terapia prin joc implică interacţiunea dintre un terapeut şi un copil şi este orientată psihodinamic. În timp ce se joacă copiii fie nu vorbesc, fie vorbesc cu ei înşişi, cu jucăriile sau cu terapeutul. Joaca copilului este privită ca fiind comunicare, iar schimbarea jocului ca adâncire a conversaţiei sau efort de a evita sau a schimba subiectul (Reisman şi Ribordy, 1993). Conform abordărilor psihodinamice (Freud, 1946, Klein, 1966) conţinutul simbolic al jocului copilului reflectă conflictele inconştiente şi fanteziile copilului. Klein spunea că echivalentul asociaţiilor libere ale adultului în psihanaliza este joaca la copii. Deşi munca Melaniei Klein asupra analizei copilului şi relaţiile lor obiectuale a fost controversată, abordarea ei este folosită azi în întreaga lume.
Pe de altă parte psihoterapia centrată pe persoană pleacă de la prezumţia că comportamentul anormal este rezultatul condiţiilor adverse din viaţa persoanei, problemele comportamentale ale copilului fiind cauzate de critica şi dominaţia adulţilor. Spre deosebire de psihoterapia psihodinamică, care explorează trecutul persoanei, terapia centrată pe client nu se centrează pe trecut de dragul trecutului, ci doar în măsura în care terapeutul are nevoie de trecut pentru a înţelege prezentul.
Terapia prin joacă orientată spre client, dezvoltată de Axline (1947) se bazează pe terapia nondirectivă sau centrată pe client a lui Carl Rogers. Este considerată de importanţă primară construirea unei relaţii terapeutice calde si prietenoase.
Terapia comportamentală pleacă de la presupunerea că comportamentul este în primul rând rezultatul factorilor de învăţare şi de mediu, mai degrabă decât de al factorilor interni. Metodele terapeutice comportamentale nu încearcă să descopere cauzele ipotetice aflate la baza comportamentului anormal, nu încearcă să scoată la iveală motive şi conflicte inconştiente, ci aplică principiile învăţării cu scopul de a modifica comportamentul maladaptativ. În terapia comportamentală sunt centrale condiţionarea clasică precum şi învăţarea prin imitare sau modelling. Conform studiilor pe termen lung eliminarea comportamentului anormal nu duce la substituirea sipmtomului aşa cum susţin psihoterapeuţii de orientare psihodinamică
Comments are closed