Un călător se târa pe un drum aparent fără sfârşit. Era încărcat cu tot felul de poveri. Un sac greu cu nisip care îi atîrna de spate; un burduf gros cu apă îi era atârnat în jurul corpului. În mâna dreaptă ducea o piatră de formă ciudată, iar în stânga, un bolovan. În jurul gâtului, o piatră de moară se legăna la capătul unei frânghi roase. Lanţurile ruginite, cu care trăgea mari greutăţi prin nisipul prăfos, îi răneau gleznele. Pe cap, omul ţinea în echilibru un dovleac pe jumătate putrezit. Cu fiecare pas, lanţurile zdrăgăneau. Suspinând şi gemând, se mişca înainte pas cu pas, plângându-se de soarta sa grea şi de oboseala care îl chinuie. Pe drum, îl întâlni un fermier în căldura strălucitoare a miezului zilei. Fermierul îl întrebă : ,,O, călătorule obosit, de ce te încarci cu bolovanul acesta ?”
,,Groaznic de nătâng, răspunse călătorul, nu-l observasem înainte.” Cu aceasta aruncă piatra la o parte şi se simţi mult mai uşor.
Iarăşi, după ce merse cale lungă pe drum, îl întâlni un fermier şi îl întrebă : ,,Spune-mi, călătorule obosit, de ce te chinui cu dovleacul pe jumătate putrezit de pe cap şi de ce tragi acele mari greutăţi de fier, legate de lanţuri în urma ta?”
Călătorul răspunse: ,,Sunt foarte bucuros că mi le-ai arătat ! Nu mi-am dat seama ce-mi făceam eu însumi.” Îşi dădu jos lanţurile şi zdrobi dovlecul în şanţul de pe marginea drumului. Încă o dată se simţi mai uşor. Dar, cu cât mergea mai departe, cu atât începea să sufere din nou.
Un fermier venind de pe câmp îl privi cu uimire şi spuse:,,O, om bun, cari un sac cu nisip, dar ceea ce vezi până departe e mai mult nisip decât ai putea tu căra vreodată. Iar burburduful tău mare cu apă –ca şi cum ai plănui să treci deşertul. Tot drumul, un râu curat trece pe lângă tine şi te va însoţi în călătoria ta pentru mult timp.”
Auzind acestea, călătorul deschise burduful şi goli apa sălcie pe o potecă. Apoi, umplu o groapă cu nisipul din raniţa sa. Stătu acolo gânditor şi se uită la soarele care apunea. Ultimele raze işi trimiteau lumina spre el. Se uită la sine, văzu piatra de moară atârnând greu de gâtul său şi îşi dădu brusc seama că piatra era cea care îl făcea încă să meargă atât de încovoiat. O dezlegă şi o aruncă în râu, cât putu de departe. Eliberat de poverile sale, călători mai departe prin răcoarea serii, să-şi găsească adăpost
Comments are closed