Relația dintre psihanaliză și muzică este la fel de veche ca istoria psihanalizei în sine. Psihanaliștii au examinat fenomenele muzicale, iar muzicologii au aplicat psihanaliza în munca lor. Meloterapia, de asemenea, a folosit teoriile psihanalitice.
Sigmund Freud a discutat câteva fenomene muzicale în cartea sa “Interpretarea viselor” (1900), dar a fost mai mult interesat de alte arte, în special literatura și artele vizuale.
Atitudinea lui Freud față de muzică era ambivalentă. Freud s-a descris ca fiind “ganz unmusikalisch” (total ne-muzical). Totuși, a folosit metafore muzicale în contextul teoriei și terapiei.
Freud părea să se simtă neliniștit fără un ghid din partea mai rațională. A fi emoționat de ceva fără să știe ce-l mișca sau de ce, era o experiență intrinsec anxioasă. Operele pe care le-a ascultat au fost forme de muzică conservatoare, care i-au oferit un fel de “control cognitiv” asupra impactului emoțional al sunetelor muzicale. Cheshire a susținut că poate a fost gelos și s-a temut de potențialul puterii terapeutice a muzicii ca și rival al psihanalizei.
Alți psihanaliști au iniția însă un studiu psihanalitic serios al fenomenelor muzicale. Primul dintre ei a fost muzicologul și criticul Max Graf (1873-1958) care și-a prezentat punctele de vedere în “întâlnirile de miercuri” din 1905-1912. Printre alți pionieri a fost Desiderius (Dezső) Mosonyi (1888-1945) care a publicat scrierile sale în limba maghiară și în limba germană.
Primele puncte de vedere psihanalitice asupra muzicii au fost reduse și romantice: compozitorul se exprimă direct într-o compoziție muzicală, iar recepția muzicii este regresivă.
După 1950 însă, muzicologia psihanalitică a început să înflorească. În câțiva ani au fost publicate mai multe studii de către francezii André Michel (1951), Ernst Kris (1952), Anton Ehrenzweig (1953), Theodor Reik (1953) și alții.
Theodor Reik (1888-1969) a fost unul dintre primii studenți ai lui Freud. Reik a preluat tema “melodiei bântuitoare” în prelegerile introductive ale lui Freud despre psihanaliză (1915-1917) pentru a demonstra, spre deosebire de Freud, că structura muzicală poate reprezenta sentimente. În opinia lui Reik, melodia poate transmite emoții mult mai bine decât cuvintele.
Reik a arătat că muzica este vocea “necunoscutului în sine”, care poate deveni compulsiv în încercarea sa de a transmite un mesaj secret. Reik a speculat că motivul pentru care materialul inconștient apare uneori ca o melodie, mai degrabă decât ca simple gânduri, este că această melodie indică mai bine dispozițiile și sentimentele necunoscute. El a demonstrat că melodiile din minte pot fi efectiv prelucrate într-un mod psihoterapeutic, care a ajutat la rezolvarea conflictului reprimat.
Studiile și articolele din ultima parte a secolului al XX-lea au fost rezumate în colecția de două volume Explorări psihanalitice în muzică (1990-1993).
Moduri de abordare psihanalitică a muzicii
Din punct de vedere metodologic, există mai multe abordări în studiul psihanalitic al muzicii și în muzicologia inspirată de psihanaliză:
Studiile introspective examinează experiențele muzicale induse și relațiile lor cu procesele inconștiente.
Studiile biografice examinează (auto) biografiile și descrierile experiențelor muzicale ale muzicienilor și compozitorilor.
Experiențele muzicale sunt explicate prin teorii ale dezvoltării personale timpurii.
Abordări psihanalitice moderne în meloterapie
Evoluțiile recente în neuroștiința cognitivă a muzicii au condus la un nou mod de a privi muzica și emoția. Neurologul Oliver Sacks afirmă că muzica ocupă mai multe zone ale creierului decât limba, și că oamenii sunt în primul rând o specie muzicală.
Elaborând pe această idee, psihanalistul Gilbert Rose susține că reacția noastră la muzică începe cu raportul emoțional nonverbal al celei mai vechi interacțiuni copil-părinte. Mergând mai departe, deoarece fătul are un sistem auditiv activ cu 3-4 luni înainte de naștere, ritmul uterului mamei și sunetul bătăilor inimii acestuia ar putea fi începutul reacției noastre la muzică. Neurologul Antonio Damasio afirmă că atunci când un organism interacționează cu un obiect, imaginile neuronale non-verbale cartografiază organismul, obiectul și interacțiunea dintre ele. Pe măsură ce psihanaliza oferă o înțelegere verbală a implicării emoționale non-verbale, iar studiile neurologice recente au constatat că muzica este capabilă să contacteze aceste emoții non-verbale, muzica se consideră că ajută la unirea gândirii și sentimentului.
Influența psihanalizei asupra muzicii
Deși psihanaliza a avut o influență asupra literaturii și cinematografiei de la începutul secolului al XX-lea, este mai greu de discernut dacă compozițiile muzicale au fost efectiv inspirate sau influențate de psihanaliză.
Un candidat a fost propus de Erik W. Tawaststjerna: în biografia lui Jean Sibelius, el subliniază în mod repetat dimensiunile psihologice și chiar psihanalitice ale celei de-a patra simfonii a lui Sibelius (1911). Potrivit lui Tawaststjerna, simfonia reflectă epoca psihanalitică și introspectivă, când Freud și Henri Bergson au subliniat semnificația inconștientului. Chiar și Sibelius și-a numit compoziția “o simfonie psihologică”. Fratele său, psihiatrul creștin Sibelius (1869-1922), a fost unul dintre primii savanți care au discutat despre psihanaliză în Finlanda. Potrivit lui Tawaststjerna, Simfonia a IV-a este “unul dintre cele mai remarcabile documente ale erei psihanalitice”.
Comments are closed