Motivele pentru care oamenii aleg să devină psihoterapeuți sunt foarte variate, de la cele pragmatice și financiare, până la cele filosofice și umanitare. Mulți psihoterapeuți spun că le place faptul că au o independență relativă, în timp ce pentru alții sunt importante recompensele materiale ale meseriei.
Conform cu Orlinsky (1989) există patru mari categorii de imagini pe care psihoterapeuții le au privitor la psihoterapie, care le determină în parte alegerea carierei:
1. Psihoterapia este considerată o formă de tratament, iar psihoterapeutul alege această carieră din motive comune cu ale profesiei medicale: identificarea și reducerea patologiei, alături de restaurarea sănătății;
2. Psihoterapia este privită ca o formă de educație și se bazează pe învățare, ghidare și consiliere, problemele personale fiind rezultatul unor experiențe de învățare inadecvate. Psihoterapeuții care au o astfel de imagine a psihoterapiei își aleg meseria din motive mai apropiate de cei care devin profesori și au tendința de a-și trata clienții mai degrabă ca pe niște elevi decât ca pe niște pacienți:
3. Psihoterapia este considerată un proces corector sau de reformă, dimensiunile motivaționale ale psihoterapeutului fiind dorința de putere, autoritate și capacitatea de a manipula clienții. Așa cum spunea Mahoney (1991, p. 349): ”să sperăm că aceasta este o motivație mai rară pentru cei care doresc să devină psihoterapeuți”;și
4. Psihoterapia este văzută ca un fel de activitate religioasă, în care individul caută dezvoltare spirituală și un înțeles transpersonal. Rolul psihoterapeutului seamănă astfel cu al preotului și psihoterapeutul este motivat în alegerea carierei de chestiuni filosofice, spirituale și umaniste.
Motivele psihologice pentru alegerea unei cariere de psihoterapeut au fost însă descrise în mod variat în literatura de specialitate, de la dorința de putere și intimitate non-sexuală, până la satisfacția personală și înțelegerea propriei persoane. Din nefericire, există destul de mulți psihoterapeuți care aleg această profesie pentru propriile nevoi psihologice.
Unul din cele mai complexe și mai controversate motive pentru alegerea profesiei de psihoterapeut este tocmai aceea de a servi propriile nevoi psihologice, fenomen numit al ”vindecătorului rănit”. Istoria populară spune că mulți indivizi care au ”puteri vindecătoare” au supraviețuit bolii sau suferinței psihologice. Înainte de epoca modernă, în multe culturi vindecătorii își dobândeau cunoștințele prin propria suferință (șamanii, vrăjitorii și magicienii). În toate versiunile istorice ale dezvoltării vindecătorilor, există episoade de circumstanțe existențiale grave. Vindecătorul trebuie să înfrunte în mod repetat pericolul, durerea și moartea, astfel că identitatea sa trebuie să fie asociată unei forțe supreme.
Un psihoterapeut care nu s-a luptat niciodată cu vreo vulnerabilitate sau cu dileme existențiale poate avea mari difiucltăți în înțelegerea clienților săi. La cealaltă extremă, psihoterapeuții cu probleme mai serioase, vor avea dificultăți în promovarea stării de bine a clienților lor. De multe ori însă, percepția clientului poate fi aceea că psihoterapeutul său este un monument de bunăstare fizică și psihologică, o persoană absolut perfectă, care face față cu succes oricăror evenimente de viață.
Comments are closed