Motivația poate varia de la amotivație la implicare personală activă. Atunci când este amotivată, persoanei îi lipsește intenția de a acționa și nu există cauzalitate personală. Amotivația rezultă din lipsa de valorificare a unei activități, din faptul că persoana nu se simte competentă sau pentru că nu crede că acțiunea sa va duce la rezultatul dorit. Astfel, a fi motivat înseamnă în ultimă instanță a face ceva. Totuși, motivația nu este un sistem unitar: oamenii nu diferă numai în ce privește ”cantitatea” de motivație pe care o au, ci și în ce privește tipurile de motivație. Cu alte cuvinte, diferă nu numai nivelul motivației, ci și orientarea ei. Astfel, putem face distincția între motivația intrinsecă (a face ceva pentru că este inerent interesant sau plăcut) și motivația extrinsecă (a face ceva pentru că duce la un rezultat separabil).
Motivația intrinsecă se caracterizează prin a face ceva pentru satisfacția inerentă, pentru distracție sau provocare și nu pentru recompense sau presiuni externe. Oamenii au încă de la naștere tendința de a fi curioși, activi și jucăuși, având dorința de a învăța și explora. Motivația intrinsecă are drept recompensă activitatea însăși și satisface nevoi psihologice interne: competență, autonomie și relaționare. Respectiv motivaţia intrinsecă face ca un comportament să apară în absenţa unei recompense externe aparente. Comportamentele motivate intrinsec se bazează pe nevoile psihologice (de autonomie, competenţă şi intimitate/apropiere). Motivaţia intrinsecă se referă la motivaţia care vine din interiorul persoanei, în loc de exterior și se asociază în general cu performanţele academice crescute. Persoana are o motivaţie intrinsecă dacă: atribuie rezultatele pe care le obţine unor factori interni pe care îi poate controla (de exemplu efortul depus); crede că este un agent eficace pentru obţinerea scopurilor dorite (de exemplu rezultatele nu sunt determinate de noroc); și este interesată de ceva anume.
Mediul social poate însă să faciliteze sau să submineze motivația intrinsecă. Evenimentele și structurile interpersonale (de exemplu recompensele, comunicarea, feed-back-ul) conduc la sentimentul de competență în timpul unei acțiuni sau la lipsa lui, astfel promovând sau îngrădind motivația intrinsecă. De asemenea, provocările optime și lipsa evaluărilor negative facilitează la rândul lor motivația intrinsecă. Dar sentimentul de competență nu duce la facilitarea motivației intrinseci decât dacă există sentimentul autonomiei, respectiv un locus al controlului intern. Oamenii trebuie să simtă că au un comportament auto-determinat pentru manifestarea motivației intrinseci. Recompensele extrinseci pot submina motivația intrinsecă, datorită faptului că schimbă locusul controlului spre unul extern. La fel se întâmplă în cazul amenințărilor, termenelor limită, directivității și competiției.
Comments are closed