Oana Maria Popescu
Jocurile sunt interacţiuni între două sau mai multe persoane şi care îndeplinesc o serie de condiţii: implică întotdeauna tranzacţii ascunse, se termină invariabil cu un beneficiu negativ concretizat sub forma unor sentimente, se defăşoară fără ca componenta Adult a personalităţii să fie conştientă, sunt repetitive şi întotdeauna implică un moment de surpriză sau derută. Jocurile sunt tranzacţii stereotipe, repetitive, cu acelaşi rezultat. De fapt găsim oameni cu care interacţionăm astfel încât să facem mediul din jur să devină predictibil, pe baza credinţelor despre sine şi ceilalţi, iar dacă credinţele noastre se bazează pe contaminări, noi înşine nu dorim să ne bazăm pe fapte. Ne putem uneori confrunta cu disconfortul ulterior, dar ne simţim totuşi destul de confortabil şi manipulăm mediul pentru a ajunge la sentimente care ne întăresc sistemul de credinţe. În final obţinem acele sentimente negative care ne dovedesc că lumea este aşa cum am crezut că este şi că suntem aşa cum am crezut noi că suntem.
Conform cu Berne („Games People Play”), cei mai mulţi terapeuţi au trei jocuri preferate: „încerc doar să te ajut”, „psihiatria” şi „sera”.
În „încerc doar să te ajut” clientul vine şi spune „Am o problemă”, la care terapeutul îi răspunde „De ce nu faci…x?”, clientul replică „Da, dar…” şi secvenţa se reia de mai multe ori până clientul ajunge să spună „Nu poţi să mă ajuţi, nu-i aşa?”. Ce se întâmplă? Mesajul psihologic al clientului este „Am o problemă, dar nu mă poţi ajuta”, mesajul psihologic al terapeutului e „Am încercat să îţi ofer ajutor, dar nu merge”.
Jocul „psihiatria” se bazează pe poziţia terapeutului de tip „eu sunt un vindecător”, poziţie sprijinită de o diplomă: „scrie aici că eu sunt vindecător”. Şi aşa apare jocul „pentru că eu sunt un vindecător, dacă nu te faci bine, e vina ta”. Pe de altă parte, mulţi clienţi se perfecţionează în acest joc: clienţii aleg terapeuţi slabi, trec de la unul la altul, demonstrând astfel că nu pot fi vindecaţi şi învaţă să joace tot mai bine jocul „psihiatria”. La nivel Adult, clientul spune „Vin să mă vindeci”, iar la nivel Copil mesajul este „Nu mă vei vindeca niciodată, dar mă vei învăţa să devin un nevrotic mai bun”.
Jocul „sera” este jucat în special de psihologii clinicieni care se adresează colegilor de genul: „percep că în spatele acestei reacţii este furia ta faţă de mama” sau „cât de mecanic este mecanismul tău de apărare!”. Terapeuţii tineri – mai ales – au un mare respect pentru ceea ce ei numesc emoţii şi sentimente reale, de obicei precedate de un anunţ cum că acestea urmează să apară şi, după anunţul în cauză, este descris sentimentul. Adesea jocul este practicat în terapia de grup şi membrii grupului au aerul unor cunoscători din grădina botanică, singura problemă fiind aceea dacă sentimentul este suficient de bun pentru a fi prezentat în Spectacolul Sentimentelor Naţionale. Şi bineînţeles, terapeutul simte că pentru a înţelege anatomia şi fiziologia florii rare – care este sentimentul real – este necesar să o disece amănunţit (Berne, 1965).
De ce jucăm jocuri? Pentru evitarea intimităţii, menţinerea cadrului de referinţă, menţinerea poziţiei de bază în viaţă, justificarea credinţelor într-un scenariu, menţinerea credinţelor interne şi a stabilităţii psihice, precum şi pentru menţinerea simbiozei.
Jocul „psihiatria” este jucat destul de adesea în psihoterapie şi există şcoli psihoterapeutice care propovăduiesc acest model. Dacă pacientul nu se vindecă, înseamnă că este vina lui, nu este pregătit pentru schimbare şi aşa mai departe. Desigur, există clienţi care nu sunt pregătiţi pentru schimbare şi care se încăpăţânează să joace un anumit joc chiar dacă acesta este conştientizat de terapeut şi discutat cu clientul. Să nu uităm însă că clientul vine la terapie, aşa că sigur vine el pentru ceva.
Comments are closed