Samanii, preotii si vrajitorii induceau stari alterate de constienta pentru a ajuta vindecarea prin ritualuri spirituale, fiindca inainte de secolul15 se credea ca boala este o pedeapsa a zeilor sau a lui Dumnezeu. Incantatiile, tobele, dansul, focul si drogurile erau utilizate in cadrul ritualului, un element comun important fiind sugestia, prin utilizarea “puterii credintei” pacientilor. Crezand ca sunt vindecati, puterea mintii functiona inspre vindecare.
Egiptenii antici aveau Temple ale Somnului, iar grecii Altarele Vindecarii, locuri in care pacientilor li se dadeau sugestii curative in timpul unui somn indus. Una din cele mai valoroase utilizari ale hipnozei era pentru anestezie, antestezia medicamentoasa fiind disponibila abia cu incepere din secolul 19.
In 1765 Franz Anton Mesmer spunea ca fluidul magnetic (un fluid universal, prin care corpurile ceresti exercita o influenta asupra corpului uman), poate fi influentat pentru a obtine vindecarea. In 1784 Louis al XVI-lea a format o comisie de investigatie, care ii includea pe Benjamin Franklin, M. La Guillotine si La Voisier, comisie care a concluzionat ca magnetismul prin imaginatie ar avea un efect asupra sanatatii umane. Dar teoriile magnetismului ale lui Mesmer au fost discreditate, desi Mesmer si-a continuat activitatea.
Marchizul de Puysegur credea ca puterea magnetica este produsa de propia sa minte si transmisa pacientului prin varful degetelor sale. Si-a dat seama ca poate induce un somn in care pacientul sa-i urmeze comenzile, care erau de altfel foarte autoritare. El a introdus teremenii de “criza perfecta” si “somn profund”.
In anul 1837 doctorul John Eliotson din Anglia a realizat demonstratii clinice de hipnoza si fenomene hipnotice, respectiv analgezie, halucinatii, etc, pe care le-a atribuit teoriei magnestismului. In acelasi timp in India James Esdaile, chirurg scotian, opera cu utilizarea hipnozei ca anestezic. In plus, dupa operatie infectia aparea in doar 5% din cazuri, comparativ cu 50% care era media acelor timpuri. Dar profesia medicala a respins aceste experimente.
Nu mult mai tarziu, in 1841, medicul britanic James Braid a vazut o demonstratie de mesmerism realizata de francezul La Fontaine, si fiind impresionat, a inceput sa foloseasca tehnicile de mesmerism. Folosea o lanseta foarte stralucitoare pentru a induce “somnul hipnotic”, stare in care pacientul accepta “sugestiile vindecatoare”. Braid credea ca obiectul stralucitor obosea sistemul nervos, si a introdus termenul de “somn nervos” si cel de hipnoza, de la cuvantul “hypnos”, din limba greaca, Hypnos fiind zeul somnului la greci. Braid a fost deci primul care a utilizat cuvantul “hipnoza”.
In 1884 medicul Ambroise August Liebeault din Franta spunea ca poate vindeca prin hipnoza, iar in 1886 publica impreuna cu prof. Bernheim “Sugestia”, care contrazicea si ea teoria magnetismului.
Aproximativ in acelasi timp la spitalul Salpetriere, Jean Martin Charcot spunea ca hipnoza este o stare patologica asemanatoare isteriei. In 1890 doi dintre elevii lui Charcot, Josef Breuer si Sigmund Freud sustineau ca prin hipnoza pot fi eliminate cauzele aparente ale bolii. Breuer a observat ca in hipnoza pacientii isi amintesc evenimente din trecut si ca discutiile despre ele duc la o descarcare emotionala. El a numit aceasta “leacul prin vorbit”. Freud a lucrat o vreme cu Breuer, dar ulterior a inceput sa dezvolte o noua teorie, care va deveni cu timpul psihanaliza.
In timpul primului razboi mondial, intre 1914 si 1918, germanii au realizat ca hipnoza ajuta la tratamentul rapid al celor socati de bombardament, ceea ce permitea soldatilor sa re reintoarca in transee aproape imediat. Dr. Schultz a realizat tot atunci o noua varianta a hipnozei, pe care a numit-o training autogen.
Dupa cel de-al doilea razboi mondial, Milton Erickson, medic din SUA, a lansat teoria ca hipnoza este o stare in care intram cu totii spontan si frecvent, de exemplu atunci cand ne concentram asupra actiunii dintr-un roman, sau privim un film care ne pasioneaza la televizor. Plecand de la teoria lui Erickson, hipnoza a evoluat spre o practica hipnoterapeutica foarte respectata, utilizata de medici si psihologi. Hipnoza este o metoda, si nu un tratament prin sine insusi. Este o metoda utilizata in psihoterapie, folosita in tratamentul unei variate game de probleme, de la managementul stresului, anxietate si anestezie, fobii si tulburari de somn, pana la afectiuni psihosomatice, disfunctii sexuale si in terapia familiala si de grup.
Incepand cu 1955 hipnoza a fost recunoscuta ca scoala medicala de catre Asociatia Medicala Britanica si Asociatia Americana Medicala, iar incepand cu 1958 este considerata specializare de catre Asociatia Americana de Psihologie.
Comments are closed