Integrarea in psihoterapie: Psihoterapia familială si teoria sistemelor

Teoria sistemelor

Terapia familială derivă din conceptul de sistem, definit ca un grup de unităţi legate între ele, relaţie care include atât structura, cât şi funcţia. În psihoterapia familială sunt aplicate cadrele şi principiile formulate pentru sisteme în general: toate sistemele umane şi sociale sunt deschise şi organizate ierarhic, fiind parte a unui mediu în care au loc schimbări permanente (supra-sistemul), dar care sunt în acelaşi timp compuse din grupuri independente (sub-sisteme), care funcţionează uneori ca parte a unui sistem mai mare şi alteori ca totalitate a unor sisteme mai restrânse, fiecare totalitate fiind mai mult decât suma părţilor. În cadrul sistemelor cauzalitatea este circulară, prin mecanisme de feed–back, astfel încât sistemul este sursa propriilor sale modificări: o modificare a unui element al sistemului implică o modificare a întregului sistem, astfel încât echilibrul obţinut în sistem este independent de starea sa iniţială. Cu alte cuvinte, cauze identice pot determina consecinţe diferite şi invers.  

Structura interacţiunilor este fundamentală pentru funcţionarea sistemului. Viaţa sistemului este povestea relaţiilor dintre componentele sale, ale căror interacţiuni sunt în permanentă schimbare (Gameiro,1992, p 20)        

Gregory Bateson (1980) spunea că există o legătură strânsă între organism şi mediul său, care se află în relaţie constantă şi nu pot fi disociate unul de celălalt. În acest cadru Watzlawick (1967) arăta că este imposibil să nu existe comunicare. Un simptom este de fapt un mesaj logic, care are o funcţie şi un sens în contextul în care a apărut şi de către care este întreţinut (teoria comunicării eco – sistemice )

Deşi teoria generală a sistemelor şi teoria comunicării ecosistemice au evoluat independent ele sunt încă considerate cadrele conceptuale de bază în psihoterapia familială.

După Andolfi (1979) familia este un sistem care interacţionează şi care depăşeşte comportamentele sale individuale. Din acest motiv este necesară explorarea relaţiilor interpersonale şi normele care ghidează familia, astfel încât să fie formulate intervenţii eficiente. Gameiro (1992) spune că familia este o reţea complexă de relaţii şi emoţii care nu pot fi văzute cu instrumentele create pentru studiul izolat al indivizilor.

Familia ca sistem social

Familia este un sistem social deschis şi are aceleaşi caracteristici ca ale oricărui sistem:

Fiecare familie este o totalitate, adică mai mult decât suma elementelor sale, dar este în acelaşi timp parte a altor sisteme, în contextul mai larg în care este integrată (comunitate, societate);

In cadrul familiei există totalităţi mai mici, care la rândul lor sunt parte a grupului mai mare, respectiv există subsisteme. Individul este cel mai mic subsistem din cadrul familiei;

Familia are propriile sale graniţe sau limite, graniţe care pot fi mai mult sau mai puţin difuze, permiţând diverse grade de schimb de informaţie cu mediul extern;

Fiecare membru al familiei aparţine unor sisteme şi subsisteme diferite, şi astfel vor îndeplini simultan diverse roluri, care implică diferite statute, funcţii şi interacţiuni. Un membru al familiei este în acelaşi timp fiu (al părinţilor săi), frate, soţ, şi aşa mai departe.

Comunicarea in familie

Comunicarea în familie caracterizază tiparele de intracţiune, precum şi normele şi

regulile familiei.

Familia însăşi are mai multe sisteme:

Individul;

Subsistemul parental: cu funcţie de protecţie şi educare a generaţiei mai tinere;

Subsistemul marital: compus din soţ şi soţie;

Subsistemul fraternal: constituit din fraţi.

Organizarea familiei

Fiecare familie are propria sa organizare, propriul dinamism şi propria autonomie.

Auto–organizarea este capacitatea sistemului de modificare spontană a propriei structuri, atunci când se modifică condiţiile interne sau externe.

Interventii in psihoterapia familiei

În intervenţiile psihoterapeutice prima implicare a sistemului este aceea de a trata psihoterapeutic familia ca întreg. Pe de altă parte, comportamentul simptomatic este înţeles ca fiind un mesaj, respectiv un comportament inter–relaţional adecvat contextului în care apare. Astfel intervenţia va fi centrată asupra relaţiei, prin implementarea unei schimbări în procesele comunicaţionale din cadrul acelei relaţii. Astfel, psihoterapia familială nu trebuie să se desfăşoare cu întreaga familie, ci putem vorbi de intervenţii sistemice individuale, la nivel de cuplu sau de instituţie.

Fiecare familie se schimbă pe parcursul vieţii sale din trei puncte de vedere principale: structural, interactiv şi funcţional.

Fiecare familie nucleară trece printr-un ciclu vital subliniat de fazele de dezvoltare.

Schimbarea este un concept fundamental pentru înţelegerea familiei din perspectiva sistemică. Momentele de schimbare sau transformare structurală corespund aşa-numitelor „crize”, care deşi implică o cantitate crescută de stres nu au neapărat de-a face cu o încărcătură emoţională negativă, ci pot fi datorate stadiilor ciclului vieţii sau situaţiilor accidentale. Minuchin spunea: „criza este o oportunitate şi un risc”, adică o oportunitate de evoluţie şi un risc de patologie. În astfel de momente există un risc mai mare de proastă funcţionare a  sistemului.

Modele si abordari in psihoterapia familiei

În cadrul psihoterapiei familiale au fost dezvoltate mai multe abordări şi modele, dintre care cele mai importante sunt :

Modelul structural al lui Salvador Minuchin;

Modelul strategic al grupului de la Palo Alto;

Modelul extins de terapie familială, care include terapia transgeneraţională a lui Bowen şi modelul experienţial dezvoltat de Carl Whitaker.

Conform cu Vetere (1987) o psihoterapie familială trebuie să satisfcă următoarele

cerinţe:

Să descrie şi să explice structura familiei, dinamica sa, procesele şi schimbarea;

Să descrie stucturile interpersonale şi dinamica emoţională din cadrul familiei;

Să ia în considerare familia ca legătură între individ şi cultură;

Să descrie procesul de individuaţie şi diferenţiere al membrilor familiei;

Să prezică sănătatea şi patologia în cadrul familiei şi cauzele acestor disfuncţii;

Să prescrie strategii terapeuticee pentru a se ocupa de disfuncţia familială.

Tehnici de interventie uzuale in psihoterapia familiala

O serie de tehnici sunt uzuale în psihoterapia familială:

Observarea redundanţelor: repetiţia comportamentelor relaţionale, în cadrul

şedinţei terapeutice, în care observarea rutinei familiale poate ajuta la identificarea tiparelor de comunicare în grup. Aceasta este importantă pentru înţelegerea stilului relaţional al familiei;

Căutarea non-verbală a informaţiei, foarte utilă atunci când există blocaje verbale importante la unul sau mai mulţi membrii ai familiei;

Anamneza direcţionată înspre comportamentul simptomatic. Se acordă atenţie răspunsurilor complementare, respectiv comportamentelor persoanelor care înconjoară pacientul, precum şi simptomul însuşi, respectiv contextului;

Ierarhizarea problemelor;

Descentralizarea simptomului, cu concentrare asupra întregii familii, respectiv a vieţii familiale;

Confruntarea: recadrarea simptomului; recadrarea rolurilor, respectiv a structurii familiale; recadrarea realităţii, adică a condiţiilor şi situaţiei reale;

Promovarea meta-comunicării prin utilizarea metaforelor;

Confirmarea: acceptarea şi suportul acordat de către psihoterapeut fiecărui membru al familiei;

Afililierea: potrivirea psihoterapeutului în cadrul familiei;

Utilizarea tehnicilor paradoxale;

Tehnica chestionarului circular: terapeutul chestionează un membru al familiei despre relaţia altor doi membri ai familiei, în prezenţa acestora. Aceasta furnizează informaţii importante despre relaţia dintre ei.