Intervenţiile clinice făcute de psihoterapeuţi sunt bazate de obicei, cel puţin în oarecare măsură, pe credinţele teoretice şi filozofice ale terapeutului şi pe cunoştinţele dobândite în cursul experienţei sale, în munca cu pacienţii. Aceasta poate duce uneori la un grad de inflexibilitate în care locul intervenţiei este şcoala credinţei la care a aderat, şi nu pacienţii înăşi. „Harta” sau „povestea” este prezentată ca fiind punctul de vedere actual în domeniu- de exemplu hipnoterapia- şi este construită de terapeut din formarea sa proprie şi citirea de cărţi sau reviste care prezintă cercetările contemporane. Dar ceea ce constituie o cercetare „bună” în domeniul psihoterapiei este subiect de controverse (Salmon, 1983; Murcott, 2005). Astfel este foarte probabil ca „harta să nu fie identică cu teritoriul”. Cu alte cuvinte, există întotdeauna modalităţi alternative de construire a realităţii clinice (Hawkis, 2002).
Bazându-se pe cercetările privitoare a rezultatele terapeutice, Lambert (1992) concluzionează că 40% din succesul terapeutic se poate atribui „schimbării extraterapeutice” (de exemplu evenimente fortuite, suportul social, întărirea eului, etc), 30% „factorilor comuni” care se întâlnesc în toate terapiile indiferent de orientarea teoretică a terapeutului şi 15% „tehnicii” psihoterapeutice specifice (de exemplu desensibilizarea sistematică, hipnoza, etc). Deşi nici o formă de psihoterapie nu este superioară alteia, toate sunt superioare lipsei de tratament (Lambert şi Bergin, 1994). Abordarea factorilor comuni (Frank, 1973; Lambert şi Bergin, 1994) caută să determine ingredientele centrale pe care le au în comun diferitele forme de psihoterapie, cu scopul final de a crea tratamente mai eficace şi integrative bazate pe aceste puncte comune (Hawkins, 2002).
Oricum, diferitele şcoli de psihoterapie nu implică aceşti factori în mod egal. De obicei în fiecare şcoală unul sau doi factori (de obicei unul) sunt consideraţi centrali, iar celorlaltor factori li se atribuie un statut secundar. Cercetările arată insa că unul din cei mai influenţi factori în rezultatul psihoterapiei este relaţia dintre psihoterapeut şi pacient (Bergin şi Lambert, 1978, Luborsky, Crits-Cristoph, Alexander, Margolis şi Cohen, 1983, Clarkson, 1998).
Din aceste motive consideram ca practica hipnoterapiei se realizeaza intr-un cadru integrativ. De altfel si principiile psihoterapiei Ericksoniene, predate de cele mai multe ori in conjunctie cu practica hipnozei clinice, sunt principii integrative.
Una din problemele hipnoterapiei este aceea ca hipnoza clinica este un instrument de lucru, o tehnica psihoterapeutica si nu un model teoretic in psihoterapie. Pe de alta parte, invatarea tehnicilor hipnotice, a limbajului hipnotic si a modalitatilor de utilizare a transei si sugestiei necesita timp si studiu aprofundat. Insa orice hipnoterapeut are nevoie de o baza teoretica prin care sa conceptualizeze cazurile clinice, de o harta pentru psihodiagnostic si de o strategie de tratament. Practica hipnoterapiei inseamna de altfel integrarea tehnicilor hipnozei clinice in practica psihoterapeutica. Consideram ca baza teoretica a psihoterapiei integrative ofera un cadru teoretic si aplicativ contextual prin care interventiile hipnotice si sugestiile isi gasesc locul in practica clinicianului specializat in hipnoterapie.
Comments are closed