Cu totii avem senzatia ca atunci cand vom termina formarea in psihoterapie si devenim psihoterapeuti autonomi, devenim simultan un fel de semi-zei care nu gresesc niciodata. Iar daca suntem psihoterapeuti specialisti sau principali, nici macar nu se mai pune problema sa gresim. Formatorii si supervizorii? A, astia sunt Dumnezeu pe pamanat… cel putin… – cu siguranta nu gresesc niciodata. Dar asa cum spun intotdeauna celor aflati in formare, Dumnezeul psihoterapeutilor nu bate cu bata, bate cu clientii…
La un moment dat aveam o prietena care avea niste dificultati familiale si imi tot povestea despre subiectul asta. Ma saturasem deja, ca nu exista nici un progres in sensul descurcarii situatiei, iar prietena mea ramanea blocata in aceleasi tipare, indiferent ce ii spuneam. Dar nah, imi era prietena si era evident de datoria mea sa o ascult – pana la urma si ea ma asculta pe mine in egala masura… Dar imi era indeajuns.
In aceeasi perioada a venit la cabinet o doamna care avea niste dificultati familiale. Mi-a spus toata istoria in prima sedinta de psihoterapie si am stabilit o urmatoare intalnire. Peste o saptamana, a venit la cabinet la ora stabilita, iar eu am poftit-o in incapere si, asa cum fac de obicei cu clientii noi, am servit-o cu un ceai si am intrebat-o care e problema pentru care a venit. Femeia s-a uitat stupefiata la mine si mi-a spus: “Pai v-am povestit saptamana trecuta”. Eu nu imi aminteam de nici o sedinta de psihoterapie cu ea in urma cu o saptamana, asa ca am raspuns sigura de mine: “La mine nu ati fost sapatamana trecuta” (Ce-o fi fost in capul meu cand am spus asta, Dumnezeul psihoterapeutilor stie…) Doamna in cauza a insistat: “Dar, doamna doctor, am fost saptamana trecuta la dvs… tot marti”. “La mine nu”, zic eu. “Poate ati fost la altcineva”. Clienta era tot mai dezorientata – numai ce ii spusesem in fata ca are o forma grava de amnezie, sau Alzheimer, sau ceva… Dar a mai insistat odata “Ba da, la dvs am fost”. Am cedat si eu un pic: “Poate ati fost la mine, dar sigur nu sapatamana trecuta. Poate cu cateva saptamani sau luni in urma”. In sfarsit am reusit sa o conving. Era tot mai dezorientata, dar daca asa spusese autoritatea psihoterapeutica – adica eu – atunci asa o fi fost…
Intr-un final a inceput sa imi spuna iar despre ce era vorba. In acel moment m-am amintit de ea, dar mi-am tinut gura si nici prin cap nu mi-a trecut sa imi cer scuze. Am ascultat-o si in final i-am dat o tema de casa comportamentala, care era evident ca nu o putea indeplini in acel moment. Abia dupa ce clienta a parasit cabinetul m-am trezit la realitate. Ce naiba am facut aici? Evident clienta nu a mai venit la urmatoarea sedinta de psihoterapie – nici eu nu m-as mai fi dus in locul ei.
Analizand ulterior situatia mi-am dat seama ca intervenisera niste mecanisme serioase de contratransfer, pe care nu le-am constientizat la timp. In loc sa imi opresc prietena din a mai vorbi despre o situatie familiala in care era blocata, mi-am oprit clienta. Asta fusese, si asta am invatat din sedintele respective de psihoterapie: nu suntem imuni la greseli daca in viata noastra se desfasoara ceva in care noi insine suntem blocati. Iar intervizarea continua pe parcursul vietii profesionale isi are rolul ei…
Comments are closed