Ce se invata intr-o formare in psihoterapie?
La ora actuală un psihoterapeut trebuie să se descurce cu o gamă foarte variată de probleme. În trecut era suficient să fii specializat pe tulburări de comportament alimentar sau pe probelme familiale sau în psihoterapia copilului, ş.a.m.d. Astfel formarea în psihoterapie trebuie să asigure psihoterapeutului în formare experienţa tratării clienţilor cu patologii variate. În plus, a învăţa psihoterapie nu înseamnă numai învăţarea unui set de tehnici şi abilităţi ca şi cum am învăţa tâmplărie. Instrumentul schimbării în psihoterapie este psihoterapeutul aşa că sarcina formatorului nu este numai aceea de a învăţa psihoterapeutul ce să facă pentru a-şi ajuta clientul, ci de asemenea de a-l ajuta să vadă care sunt reacţiile personale care îl împiedică să funcţioneze adecvat. Psihoterapeuţilor în supervizare şi se cere practic să schimbe fiinţe umane aflate în distres chiar şi atunci când problema de prezentare li se pare de necrezut, în sensul în care nu au nici un fel de experienţă personală cu o astfel de problemă.
Cei mai mulţi psihoterapeuţi au aflat pentru prima oară despre psihoterapie în timpul facultăţii. Dar nimeni nu poate învăţa să facă psihoterapie doar citind despre ea. Este ca şi cum am încerca să învăţăm un violonist să cânte la vioară citind ce au scris marii violinişti despre munca lor. Psihoterapeuţii începători au nevoie să citească cât mai mult despre psihoterapie şi să meargă la cât mai multe seminarii, astfel încât la un moment dar să poată înceapă să facă terapie. Astfel că trebuie să stabilim un moment în timp în care psihoterapeuţii începători să poată să înceapă acest lucru.
Psihoterapia este predată într-un sistem de „ucenicie”.
Scopul formarii in psihoterapie
1. În mod esenţial, psihoterapia înseamnă tehnică de intervievare / de anamneză. Ceea ce este foarte important este ca psihoterapeutul să poată adresa întrebări în asemenea manieră încât să clarifice problemele şi să sublinieze potenţialele soluţii. Respectiv atunci când cerem unui psihoterapeut să primească în terapie un client acesta ar trebui să poată spună „da, sigur” în loc să întrebe „ce fe de client?”
2. Un alt scop al formării este acela ca psihoterapeutul să devină abil în utilizarea unei game variate de intervenţii şi să ştie ce intervenţie trebuie folosită în ce situaţie. De asemenea, psihoterapeutul trebuie să înveţe să anticipeze reacţiile clienţilor la intervenţii, chiar şi la intervenţiile care au succes.
3. Şi nu în ultimul rând, psihoterapeuţii trebuie încurajaţi să creeze şi să testeze proceduri originale.
4. Un alt aspect al formării este ca psihoterapeuţii să înveţe cum să se implice cu un client şi cum să se detaşeze la un moment dat.
5. Psihoterapeutul trebuie să înveţe cum să conducă sistemtic un interviu şi aceasta necesită atât cunoştinţe, cât şi practică.
Este evident faptul că felul în care cineva face psihoterapie şi felul în care învaţă psihoterapeuţii în formare să facă psihoterapie sunt sinonime.
Pentru ce avem nevoie de supervizare in psihoterapie?
Psihoterapeuţii învaţă să schimbe oamenii şi în acest proces psihoterapeuţii se schimbă ei înşişi. Formatorul este un ghid. Atunci când are de-a face cu un client, psihoterapeutul se centreaza pe client în timp ce supervizorul se centrează atât pe psihoterapeut, cât şi pe client. Supervizorul trebuie să ia în considerare ceea ce ştie psihoterapeutul şi să ştie cum să îmbunătăţească gama de tehnici de care dispune acesta. Psihoterapeuţii trebuie să devină experţi în ajutorarea clienţilor, ceea ce poate fi învăţat, dar de asemenea trebuie să fie sensibili şi umani, ceea ce probabil nu poate fi învăţat. Unii psihoterapeuţi în formare ajung să fie atât de imersaţi în teorie încât par să fie inumani.
Există trei situaţii principale în care supervizorul ghidează un psihoterapeut:
1. Supervizarea din cadrul formării, situaţie în care psihoterapeutul se află acolo pentru a învăţa cum să facă terapie.
2. Supervizarea unui coleg care are dificultăţi cu un caz anume şi doreşte ajutor (acest tip de supervizare putând să nu fie inclusă în formare).
3. Supervizarea unui psihoterapeut care învaţă să fie supervizor (intervizarea nu este o situaţie de învăţare, ci o împărtăşire de cunoştinţe).
Cum se face supervizarea?
1. Psihoterapeutul în formare vorbeşte cu supervizorul despre un caz pe baza notiţelor sale.
2. Psihoterapeutul în supervizare aduce în supervizare o înregistrare audio sau video a şedinţelor de terapie.
3. Psihoterapeutul desfăşoară şedinţa de terapie cu clientul într-o încăpere cu geam de sticlă (o parte oglindă şi una sticlă) sau în faţa camerei video, fiind observat de supervizor, care ghidează psihoterapia prin sugestii telefonice sau chemând terapeutul afară pentru discuţii.
Cea mai uzuală formă de supervizare este cea în care psihoterapeutul în supervizare vorbeşte cu supervizorul despre caz pe baza notiţelor.
Cum clientul nu este disponibil pentru a fi observat, supervizorul ascultă psihoterapeutul, care devine astfel şi client. Descrierea făcută de psihoterapeut clientului său va fi invariabil biasată – supervizorul ar fi putut percepe situaţia foarte diferit dacă ar fi avut el însuşi o şedinţă de psihoterapie cu clientul. Dacă supervizorul a fost şi formatorul psihoterapeutului, supervizarea este mai facilă pentru că supervizorul şi psihoterapeutul „vorbesc aceeaşi limbă” şi au aceleaşi concepte, şi în plus supervizorul are o idee mai clară despre nivelul profesional al psihoterapeutului.
Comments are closed