În miezul zilei, un om mergea pe străzile din Timișoara, împreună cu fiul său şi un măgar. Tatăl încălecase pe măgar iar băiatul îl conducea.
„Bietul copil, spuse un trecător. Picioarele lui mici şi scurte încearcă să ţină pasul cu măgarul. Cum poate omul acela să şadă atât de leneş pe măgar, câd vede că băiatul se osteneşte?” Tatălui îi merseră drept la inimă aceste cuvinte, coborî de pe măgar la colţul următor şi îl lăsă pe băiat să urce. Dar nu trecu mult, până când un trecător ridică iarăşi vocea şi spuse: „Ce ruşine! Orăznicătura stă acolo ca un sultan, în timp ce bietul şi bătrânul lui tată fuge alături.” Acestă remarcă îl duru foarte mult pe băiat şi îi ceru tatălui să stea dinapoia lui, pe măgar. „Ai mai văzut vreodată aşa ceva?” murmură o femeie care trecea pe stradă. ”O asemenea cruzime faţă de animale. Spatele bietului măgar se lasă şi neisprăvitul acela bătrân cu fiul său stau tolăniţi ca şi cum ar fi un divan-biata creatură!” Cei ţintiţi de asprimea ei se uitară unul la celălalt şi, fără să spună un cuvânt, coborâră de pe măgar. Dar abia făcură câţiva paşi, când un stăin făcu haz de ei, spunând: „Mulţumesc cerului că nu sunt aşa de prost. De ce vă plimbaţi măgarul când nu vă e de nici un folos, când nici măcar nu duce pe vreunul din voi?” Tatăl îndesă o mână de paie în gura măgarului şi îşi lăsă o mână pe umărul fiului său: „Indiferent ce facem, există cineva care nu e de acord. Cred că trebuie să ştim noi singuri ce credem că este bine.”
Comments are closed