Teoriile cognitive asupra reacţiilor post-traumatice s-au centrat iniţial pe rolul cogniţiilor, credinţelor şi expectanţelor. Conform teoriei lui Beck (1967), oamenii îşi formează structuri cognitive stabile care includ credinţele despre sine, despre alţii şi despre lume. Deşi schemele cognitive sunt modelate de experienţele de viaţă timpurii, ele pot fi activate mai târziu în viaţă în condiţii similare, iar atunci când sunt activate cogniţiile asociate cu aceste scheme, ele organizează noile experienţe de viaţă astfel încât acestea să fie congruente cu gândurile şi sentimentele existente.
Bazându-se pe teoria lui Beck, Veronen şi Kilpatrick (1983) spun că femeile au anumite credinţe privitoare la circumstanţele în care are loc violul. După ce au trăit violul victimele continuă să caute posibile explicaţii care să potrivească experienţa lor în schemele deja existente, conform cărora universul este legiferat şi predictibil (Marhoefer-Dvorak, Resik, Hutter şi Girelli, 1988). Prin evaluarea cognitivă, victimele violului ataşează un înţeles propriei traume şi adesea îşi distorsionează cogniţiile astfel încât să asimileze experienţa în cadrul credinţelor existente despre sine, alţii şi lume (Veronen şi Kilpatrick, 1983).
În plus, a fost propus un model de auto-învinovăţire pentru a explica reacţiile post-traumatice de tipul anxietate, depresie şi scădere a stimei de sine. Janoff-Bulman (1989) diferenţia două forme de atribuire a auto-învinovăţirii:
Supravieţuitorii violului care au atribute caracterologice de auto-învinovăţire atribuie violul trăsăturilor interne şi stabile de personalitate;
Auto-învinovăţirea comportamentală este caracteristică victimelor care atribuie violul propriului lor comportament.
Aceste distorsiuni cognitive au rolul de a produce un fals sentiment al controlului, care este important în urma unei experienţe centrate pe pierderea controlului şi neajutorare. De exemplu, dacă victima atribuie violul propriului său comportament, ea poate ajunge să creadă că pericolele viitoare pot fi evitate dacă se comportă într-un anumit mod.
Terapia cognitivă ajută supravieţuitorii traumei să înveţe cum sunt legate între ele gândurile, sentimentele şi comportamentele lor. Sunt identificate gândurile disfuncţionale şi sunt generate răspunsuri mai raţionale; de asemenea sunt evaluate credinţele despre sine, despre traumă şi despre lume.
Rezultatele studiului efectuat de Marks şi colab. (1998) privitor la restructurarea cognitivă, terapia prin expunere şi combinaţia de restructurare cognitivă şi terapie prin expunere arată că aceasta din urmă este mai eficace decât terapia prin relaxare, dar că nu există diferenţe între primele trei tratamente. În general studiile arată că există o eficacitate promiţătoare a terapiei cognitive la supravieţuitorii traumelor.
Comments are closed