La sfarsitul lui 2016 am hotarat sa iau o pauza de un an si sa nu mai programez clienti pentru sedinte de psihoterapie individuala pana in 2018. Lucrasem ca psihoterapeut timp de 15 ani si multi colegi m-au intrebat ce s-a intamplat, de ce am considerat ca am nevoie de o pauza.
Un motiv pe care l-am invocat atunci cand eram intrebata a fost acela ca aveam nevoie de energie pentru a ma ocupa de formarea profesionala a psihoterapeutilor in devenire si de intreaga munca administrativa necesara pentru diversele proceduri de acreditare ale asociatiei. Dar motivele adevarate au fost altele.
Lucrasem cu aproximativ 20 de clienti pe saptamana si la un moment dat chiar cu 30, timp de ani de zile. Imi formasem deja un set de abilitati solide, dar nu mai simteam ca invat prea mult. In primii 3-4 ani de practica fiecare client era o provocare si acest lucru imi placea foarte tare. Era stresant, dar ma simteam implicata in ceea ce faceam. Insa de vreo doi-trei ani mi-am dat seama ca nu mai imi imbunatateam cu nimic interventiile. Nici nu mai eram interesata sa discut cazurile cu colegii in intrevizare – de fapt de multe ori simteam in cursul sedintelor de psihoterapie ca sunt “pe pilot automat”. Eram aroganta sau pur si simplu aveam multa experienta? Cred ca de fapt ajunsesem intr-un punct mort, in care aveam senzatia ca am auzit deja tot ce se putea auzi si ca toate cazurile dintr-o anumita gama de probleme sunt fundamental identice. Si ceea ce am realizat in legatura cu propria persoana a fost ca am mereu nevoie sa invat ceva nou pentru a continua sa profesez, altfel ma plictisesc deoarece totul devine o rutina.
Psihoterapia este o stiinta si in acelasi timp o arta, dar atunci cand devine o stricta aplicare a interventiilor deja atat de bine cunoscute, isi pierde farmecul si probabil si eficacitatea. De aceea primul pas, inainte de a hotari sa iau o pauza, a fost acela de a accepta doar clienti cu patologii majore, din dorinta de a simti din nou provocarea de la inceput si de a invata iar. Insa eram deja foarte obosita si nici aceasta solutie nu a functionat. Acela a fost momentul in care mi-am dat seama ca cel mai probabil am ajuns la ceea ce se numeste “sindrom de burn-out”: nu mai aveam energia necesara pentru a ma ocupa de clienti in psihoterapia individuala. Au fost momente in cursul sedintelor de psihoterapie cand ma surprindeam gandindu-ma la cu totul altceva…
Dar mai mult decat toate acestea, dupa ce timp de cativa ani viata mea a constat practic din munca la cabinet si in cadrul grupurilor de formare, am inceput sa redescopar pasiuni mai vechi si sa gasesc altele noi. Aveam nevoie sa ies din ciclul munca-si-iar-munca.
Acum, un an mai tarziu, am descoperit altceva: ca am inceput din nou sa invat, ca interventiile mele psihoterapeutice sunt la un nivel mult mai bun decat inainte si ca inteleg oamenii mult mai bine. Pe langa faptul ca mi-am reincarcat bateriile, am avut un an foarte incarcat emotional, care m-a invatat insa sa empatizez mai profund cu clientii mei si sa lucrez la un nivel emotional care inainte imi era destul de strain. Asa ca vreau sa impartasesc o serie de lucruri pe care le-am invatat despre psihoterapie. Unul este ca, datorita multiplelor formari in psihoterapie si anilor de experienta, aveam senzatia ca “stiu tot” – toate raspunsurile, toate reactiile, toate povestile de viata. Nimic mai putin adevarat – de fapt nu treceam de un anumit nivel al intelegerii celorlaltora. Un alt lucru este acela ca aveam pe undeva ideea ca un psihoterapeut este un fel de super-om care nu are probleme sau un istoric personal. Cred ca propria mea formare in psihoterapie a contribuit la o astfel de idee deformata: formatorii si supervizorii nu apelau la psihoterapie, nu pareau sa aiba probleme dificil de gestionat si cu siguranta nu aratau prea multe emotii in fata celorlaltora. Acum pot sa spun ca este cu siguranta o atitudine gresita. In calitate de psihoterapeuti trebuie sa traim, sa avem experiente care sa ne largeasca orizontul si intelegerea celor din jurul nostru. Nu intamplator oamenii nu pot deveni psihoterapeuti la 18 ani – e nevoie de o oarecare experienta de viata. Iar experientele trebuie sa existe mereu pentru a putea empatiza cu adevarat cu ceilalti si pentru a-i putea intelege, pentru a aculta, nu doar a auzi ceea ce ti se spune si pentru a creste mereu la nivel personal si profesional.
Comments are closed