Oana Maria Popescu
a. Neurobiologia şi psihoterapia
Modelul integrativ strategic este ferm ancorat în cercetările din domeniul neurobiologiei. Din ce în ce mai multe dovezi demonstrează că interacţiunile sociale influenţează funcţionarea şi morfologia neurobiologică, sprijinind noţiunea că “terapia prin vorbire” este de fapt o intervenţie biologică (Baylis, 2006; Cozolino, 2002; Gabbard, 2000; Liggan & Kay, 1999). După psihoterapie există o serie de schimbări în funcţionarea şi morfologia creierului (demonstrate prin tomografie computerizată) şi în funcţionarea sistemului nervos autonom (de ex. frecvenţa cardiacă şi nivelul de cortizol salivar) (Baylis, 2006).
b. Interacţiunea dintre emisfera stângă şi dreaptă şi alegerea intervenţiilor psihoterapeutice
În timp ce la femei gradul de defensivitate se corelează cu activarea lobului frontal stâng, la bărbaţi aceasta se corelează cu activarea lobului frontal drept (Cahill, 2003). Pentru femei amigdala stângă este semnificativ implicată în amintirile emoţionale, pe când la bărbaţi este cea dreaptă. La bărbat, în condiţii de stres emoţional, activarea amigdalei şi emisferei drepte produce o creştere relativă a memoriei pentru informaţiile centrale, iar la femei activarea emisferei şi amigdalei stângi duce la o creştere relativă a memoriei pentru detaliile periferice (Cahill, 2003, p. 1238). Aceste studii sugerează faptul că ar fi nevoie să luăm în considerare şi diferenţele de gen atunci când realizăm o strategie terapeutică.
c. Importanţa relaţiei terapeutice
Cercetările realizate începând cu 1970 au arătat că alianţa terapeutică, adică forţa legăturii dintre terapeut şi client, este clar asociată rezultatelor pozitive în terapie (Martin, Garske & Davis, 2000) şi că natura relaţiei terapeutice este factorul terapeutic cel mai important (Elliot, 2002; Horvath, 2001; Martin şi colab., 2001). Conform cu Lambert & Barley (2001), factorii care influenţează rezultatul terapiei sunt: 30% factori nespecifici (relaţia terapeutică), 15% tehnicile terapeutice, 15% expectanţa pentru schimbare şi 40% schimbarea extraterapeutică (factori din afara terapiei). Horvath (2001) sugerează că mai mult de jumătate din efectele favorabile ale terapiei se datorează relaţiei terapeutice. Nici o abordare terapeutică nu este mai eficace decât alta (Miller, Hubble & Duncan, 1995).
Comments are closed