Psihoterapeuții se dezvoltă ca profesioniști, pe parcursul carierei lor, trecând prin mai multe faze de dezvoltare profesională, funcție de experiența pe care o dobândesc:
- Laicul care oferă ajutor
Aceasta este faza de dezvoltare profesională în care se află cei mai mulți dintre cei care doresc să înceapă o formare în psihoterapie. Practic, încearcă să îi ajute pe ceilalți în calitate de părinți, colegi, prieteni, ascultându-i și străduindu-se să le dea sfaturi pentru a-i ajuta cu problemele pe care le au. În acest stadiu, laicul identifică problema, oferă suport emoțional și dă sfaturi conform propriei experiențe de viață. De obicei proiectează propriile soluții, care nu sunt neapărat adecvate pentru ceilalți, iar granițele ”terapeutice” sunt inexistente. Laicul se identifică puternic cu persoana pe care încearcă să o ajute, ceea ce face ca ajutorul oferit să nu fie de multe ori funcțional.
- Cursantul începător
La începutul formării în psihoterapie, cursanților li se pare în general foarte interesant, dar în același timp destul de greu. Se face practic tranziția de la prima fază la cea de psihoterapeut, așa încât cursantul învață prin practica cu clienții și asimilarea conceptelor teoretice, laolaltă cu demersul propriei dezvoltări personale. Adesea cursanții se întreabă dacă au trăsăturile și caracteristicile necesare pentru a deveni psihoterapeuți, sunt dependenți de formator/ supervizor și destul de vulnerabili la auto-critică și anxietatea de performanță. Dacă sunt criticați, impactul poate fi destul de mare. În acest stadiu al dezvoltării profesionale, cursantul este adesea centrat pe întrebări de genul: ”Dar ce tehnică să aplic pentru aceste client?” sau ”Care este algoritmul de tratament pentru…?”, așteptându-se la un protocol pe care să îl poată învăța pe de rost.
- Cursantul avansat
Spre finalul formării în psihoterapie, intrăm în faza de cursant avansat, care lucrează cu clienții în propriul cabinet, fiind în supervizare. În acesată fază cursanții doresc să evite greșelile cu clienții și simt presiunea performanței. ca urmare, mulți acționează într-un mod conservator și foarte precaut, nu prea folosesc simțul umorului sau joaca în munca lor. Se simt foarte responsabili și perfecționismul iasă la suprafață. Cursantul caută confirmare de la supervizor și feed-back de la colegi. Unii doresc să demonstreze că sunt psihoterapeuți buni, iar alții consideră că nu mai au ce învăța. Ca urmare, este perioada în care apar cele mai multe conflicte în supervizare și în același timp cursantul începe să își evalueze supervizorul și uneori vânează orice greșeală a acestuia. De asemenea cursantul adoptă una din următoarele poziții privitor la teorie:
- Nu are un atașament conceptual, îi este indiferent ce teorie aplică
- Este adeptul unei teorii, dar este deschis și altor teorii/ abordări psihoterapeutice
- Este adeptul unei teorii, apoi devine adeptul alteia, etc
- Atașament constant față de o teorie (”adevăratul credincios”)
Cei care nu sunt foarte atașați de o singură teorie se pare că se descurcă mult mai bine ca psihoterapeuți, comparativ cu cei care consideră că o singură abordare psihoterapeutică deține adevărul absolut.
- Profesionistul novice
Această fază durează câțiva ani după finalizarea supervizării și este destul de solicitantă. Psihoterapeutul continuă să învețe din experiența proprie și este inițial destul de speriat că este ”pe cont propriu”, fără ajutorul unui supervizor. În această perioadă, psihoterapeutul caută să aplice ceea ce a învățat și se simte vinovat sau neputinicios dacă terapia nu are succes. Este de asemenea perioada în care începe să își dea seama de fenomenele de transfer și contratransfer, precum și de lacunele în propria dezvoltare personală. Unii încearcă să își confirme validitatea celor învățate pe parcursul formării și devin adepți foarte vehemenți ai unei anumite teorii, în timp ce alții virează spre o altă abordare sau caută să facă o a doua formare în psihoterapie. Psihoterapeuții începători simt că munca lor devine tot mai complexă și abia în această etapă își dau seama cu adevărat de importanța relației terapeutice și a limitelor în psihoterapie.
- Profesionistul cu experiență
În această fază de dezvoltare profesională, psihoterapeutul care a practicat deja de aproximativ 10 ani, are experiență cu diverse problematici, patologii și clienți diverși. acum se formează un stil psihoterapeutic personl, congruent cu personalitatea psihoterapeutului, care devine autentic. Teoria și practica devin concepte integrate și cei mai mulți psihoterapeuți de succes devin destul de integrativi, sau cel puțin eclectici. Indiferent de abordarea psihoterapeutică, profesionistul cu experiență va utiliza teoria și tehnica într-un mod foarte flexibil. În această fază, psihoterapeutul are încredere în propria evaluare clinică și stabilește alianța de lucru foarte rapid. Limitele terapeutice devin foarte clare, iar transferul și contratransferul sunt identificate rapid.
- Profesionistul senior
Aceasta este etapa de dezvoltare profesională care urmează după 20-25 de ani de experiență ca psihoterapeut, unii dintre acești psihoterapeuți devenind formatori și supervizori. Mulți psihoterapeuți continuă să practice psihoterapia până la 75-80 de ani, sau chiar mult, chiar dacă în unele țări vârsta de pensionare este mai devreme de atât. Teoria aplicată este în vasta majoritate a cazurilor de natură integrativă, iar auto-reflecția devine un proces automat. Formularea cazului este un proces parțial inconștient, iar experiența își spune cuvântul în găsirea similitudinilor dintre cazuri. Psihoterapeutul are un stil clar definit, dar deși se simt competenți, psihoterapeuții seniori sunt adesea modești în ce privește munca lor.
Indiferent însă de faza de dezvoltare profesională în care se află psihoterapeuții, marea majoritate spun că este o profesie care conferă mari satisfacții.
Comments are closed