Cu cativa ani in urma, mergeam destul de frecvent la Bucuresti pentru a sustine cursuri in cadrul formarii in psihoterapie integrativa. Ma deplasam cu avionul, din cauza distantei mari intre Timisoara si Bucuresti, ca sa gestionez mai bine timpul oarecum limitat pe care il aveam la dispozitie. In perioada respectiva aeroportul Otopeni nu fusese inca modernizat, iar aeroportul Baneasa nu mai functiona. Asa ca zborurile interne erau toate inghesuite undeva la subsol, unde nu existau decat cateva scaune si sute de oameni care asteptau intr-o inghesuiala groaznica sa decoleze avionul. Era un fel de banda rulanta, cu portile pentru zborurile catre Timisoara, Targu Mures, Cluj, Iasi si asa mai departe, situate la distanta de cativa metri unul de altul. Invatasem deja pe de rost orarul zborurilor, care de altfel erau programate la interval de cate 10 minute unul de celalalt.
Modelul era asa: se tot aduna lume in sala de asteptare, pana cand nu mai puteai sa respiri, pe urma incepeau unul dupa altul anunturile pentru imbarcare. “Pasagerii pentru Timisoara va rugam sa se prezinte la poarta 1”, spunea domnul de la ghiseu, repeta anuntul de cateva ori, apoi alt anunt: “Pasagerii pentru zborul de Targu Mures va rugam sa va prezentati pentru imbarcare la poarta 2” si asa mai departe. In dreptul portilor de imbarcare asteptau autobuzele care ne duceau la avion, situate la randul lor la o distanta de cativa metri unul de altul, separate prin niste gardulete de jumatate de metru.
Eram deja satula si de inghesuiala din sala de asteptare si de anunturile care curgeau unul dupa altul. Si in timp ce asteptam ca avionul sa decoleze cautam sa imi ocup timpul cu ceva – fie vorbeam la telefon, fie ma jucam pe tableta, ori citeam o carte.
Intr-unul din weekend-urile in care am mers la Bucuresti, la intoarcere, eram ca de obicei in sala de asteptare si vorbeam la telefon. Au inceput anunturile de imbarcare, pe care le stiam pe de rost. Am continuat sa vorbesc la telefon, am prezentat biletul la ghiseu, am urcat in autobuz continuand sa vorbesc la telefon, apoi am urcat in avion – oricum nu iti mai cerea nimeni biletul la urcare la zborurile interne. M-am asezat intr-un final pe locul meu, undeva pe ultimul rand, am inchis telefonul si asteptam decolarea. In spatele meu stateau doi tipi, insotitori de zbor, care verificau lista de pasageri. Il aud la un moment dat pe unul din ei ca spune celuilalt: “Ce dracu, avem un pasager in plus”. Colegul lui spune: “Esti nebun. Poate unul in minus”. Celalalt insista, ca nu, e unul in plus. Se pun amandoi si numara. Se pare ca nu le-a iesit numaratoarea. Mai numara si mai verifica odata cu lista de zbor. Da, era o problema. Unul din ei se ridica, vine langa mine si zice: “Doamna, imi puteti arata biletul va rog?” Eu zic da, sigur, si scot biletul. El se uita la mine, se uita la bilet, iar se uita la mine si zice: “Dumneavoastra unde mergeti?” Eu eram tot mai mirata: “La Timisoara, pai unde sa merg? Doar nu pot cobori pe parcurs…” Omul se uita tot mai siderat la mine si zice: “Asta e avionul de Targu Mures”. M-am facut verde la fata si am spus: “Sper ca nu ma lasati in mijlocul pistei”, la care insotitorul de zbor raspunde:”Nu, din pacate nu putem face asta”. Ok…
Au chemat o masina din aia mica care se ocupa cu nu stiu exact ce la aeroport, am coborat din avion si m-am urcat in masina. Ma transportau spre avionul care pleca la Timisoara- din fericire decolau in aproximativ acelasi timp iar eu nu aveam bagaj de cala, asa ca a fost destul de simplu. Stateam in masina, in spate, si in fata erau doi tipi care se tot uitau la mine in oglinda retrovizoare. Au inceput sa vorbeasca cu mine: “Dar ce s-a intamplat doamna, cum ati gresit autobuzul care va ducea la avion?” Am explicat ca vorbeam la telefon, ca probabil am ocolit nenorocitul de gardulet fara sa imi dau seama si nah, asta e, am ajuns in alt avion. Se mai intampla si altora, nu? Au zis ca nu. Pe urma unul din ei m-a intrebat: “Sunteti din Timisoara?” Am zis ca da. “Si nu va suparati ca va intreb”, zice individul, “cu ce va ocupati? Ce sunteti de meserie?” Spun ca sunt psihoterapeut. Amandoi s-au luminat instantaneu la fata: “Aaaa, pai asta explica… suntei blonda si psihoterapeut…”. L-au subliniat pe “si”…
Abia mai tarziu am procesat ce zisesera tipii aia: se pare ca faptul ca eram psihoterapeut era chiar mai grav decat faptul ca eram blonda. Nu vreau sa stiu ce zice asta despre parerea oamenilor legat de sanatatea mentala a psihoterapeutilor. In orice caz, timp de verun an dupa aceasta intamplare, prietena mea ma suna regulat atunci cand urma sa plec din Bucuresti, ca sa verifice daca m-am urcat in avionul in care trebuie…
Comments are closed