A fost odata, cu 100 de ani in urma, un medic pe nume Sigmund Freud, care a dezvoltat o forma de tratament prin vorbire numita psihanaliza. A popularizat-o si a avut discipoli, apoi acestia au realizat propriile lor orientari psihanalitice: psihanaliza Jungiana, psihanaliza Reichiana, psihanaliza Adleriana, psihanaliza neo- Freudiana, si asa mai departe. In timp, alti psihologi si medici au realizat alte forme de psihoterapie: psihoterapia psihodinamica scurta, psihoterapia cognitiva si comportamentala, psihoterapia gestalt, psihoterapia familiala sistemica, analiza tranzactionala, psihoterapia existentiala… ca sa numim doar cateva. In timp au aparut astfel sute de scoli de psihoterapie. Si multa confuzie – psihoterapia a inceput sa fie scindata si au inceput sa existe diverse “competitii” intre variatele forme de psihoterapie – pe principiul “cine are dreptate?”.

O noua forma de psihoterapie se naste de obicei in mai multe stadii. Dupa ce se formeaza intr-o anumita modalitate psihoterapeutica, psihoterapeutul incepe sa practice. Apoi de obicei mai urmeaza cursuri de formare profesionala continua sau formari in alte modalitati psihoterapeutice, asa incat ceea ce invata se va combina in practica sa clinica. In urmatoarea faza este foarte posibil sa scrie despre observatiile sale si asa apare o noua abordare, care primeste un nou nume.

Pe masura ce a crescut insa numarul scolilor de psihoterapie, a crescut si dorinta de reunificare a lor. Lucrurile pareau a fi mult mai simple in perioada in care exista doar o forma de psihoterapie- psihanaliza, chiar daca si in cadrul psihanalizei existau pareri diferite. Astfel, multi psihoterapeuti si cercetatori au inceput sa se indrepte spre ceea ce se numeste astazi psihoterapie integrativa. Primele incercari de integrare a variatelor forme de psihoterapie au fost prin abordarea factorilor comuni (acei factori care sunt prezenti in orice forma de psihoterapie), apoi electismul tehnic (aplicarea mai multor tehnici, apartinand unor modalitati terapeutice diferite), integrarea teoretica (combinarea a cel putin doua teorii diferite din psihoterapie) si integrarea prin asimilare (inglobarea intr-o anumita teorie a elementelor din alte teorii).

Modelele noi in psihoterapia integrativa sunt insa un amestec a tuturor celor patru curente descrise mai sus, avand o abordare teoretica si tehnica larga. Spre deosebire de eclectism, care inseamna pur si simplu a aplica tehnici care apartin unor abordari diferite, integrarea inseamna lucrul cu diverse tehnici intr-un cadru teoretic coerente. Noile modele de psihoterapie integrativa combina aspectele teoretice ale psihoterapiilor psihodinamice, cognitiv-comportamentale si umanist-existentiale, luand in considerare factorii care sunt prezenti in toate formele de psihoterapie, precum si principiile terapeutice general-valabile.

Tags

Comments are closed